DĂINUI, dăinui, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Pr.: dăi-. – Prez. ind. și: dăinuiesc] – Din sb. danovati.

dăina² v vz dăinui

dăinăi² v vz dăinui

dăinări v vz dăinui

dăinui vt [At: I. GOLESCU, C., ap. DA ms / V: (îvr) ~ni (Pzi: dăinesc), ~năi (pzi: dăinăi) / Pzi: dăinui și ~esc / E: srb danovati] 1 (La persoana 3) A continua să existe (în timp) Si: a dura, a se menține, a se păstra, a rămâne, a sta, a ține, (liv) a subzista, (înv) a petrece, a via. 2 (Rar) A trăi. corectat(ă)

DĂINUI, dăinuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Prez. ind. și: dăinui] – Din scr. danovati.

DĂINUI, dăinuiesc și dăinui, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A ține un timp îndelungat, a se prelungi în timp; a dura, a persista. Moara cea veche... și acum dăinuiește. SADOVEANU, O. I 405. Aceste petreceri dăinuiră pînă după miezul nopții. BOLINTINEANU, O. 298. ♦ (Despre ființe) A trăi, a viețui, a exista. Și-o să petrec în pace prin lumile de soare, În care-oi dăinui? EMINESCU, O. IV 39.

A DĂINUI ~iesc intranz. 1) A-și perpetua existența; a continua să fie; a dura; a stărui; a persista. 2) rar (despre ființe) A se mai afla în viață; a viețui; a trăi; a exista. [Sil. dăi-nu-i] /<sl. dano vati

dăinuí v. a dura, a subzista: de n’ar avea cu ce să dăinuească ISP. [Bulg. DANOVATl].

dăĭnuĭésc v. intr. (sîrb. danujem, inf. danovati). Vest. Durez, subzist: casa asta dăĭnuĭește de mult.

!dăinui (a ~) (desp. dăi-) vb., ind. prez. 3 sg. dăinuie/dăinuiește, imperf. 3 pl. dăinuiau; conj. prez. 3 să dăinuie/să dăinuiască corectat(ă)

!dăinui (a ~) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dăinuie, imperf. 3 sg. dăinuia; conj. prez. 3 să dăinuie

dăinui vb. (sil. dăi-), ind. prez. 1 sg. dăinuiesc / dăinui, imperf. 3 sg. dăinuia; conj. prez. 3 sg. și pl. dăinuiască / dăinuie

dăinui (ind. prez. 3 sg. dăinuiește, conj. dăinuiască)

dăinuesc, -uiască 3 conj , -uiam 1 imp.

DĂINUI vb. 1. a dura, a exista, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămâne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cât va ~ lumea și pământul.) 2. v. menține.

DĂINUI vb. v. exista, fi, trăi, viețui.

dăinui vb. v. EXISTA. FI. TRĂI. VIEȚUI.

DĂINUI vb. 1. a dura, a exista, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămîne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cît va ~ lumea și pămîntul; vechi obicei care ~ și astăzi.) 2. a dura, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a stărui. (Amintirea lui ~ pînă astăzi.)

A dăinui ≠ a dispera, a pieri

dăinui (dăinuiesc, dăinuit), vb. – 1. A dura. – 2. A se prelungi, a ființa. Sb. danovati, danujem (Candrea; Scriban). După Șeineanu, II, 152 și Pascu, II, 130, din tc. dayanmak „a dura”; ipoteză improbabilă. – Der. dăinuitor, adj. (trainic, persistent).