curmătură sf [At: (a. 1763) URICARIUL XX, 406 / Pl: ~ri / E: curma + -tură] (Pop) 1 Secțiune transversală printr-un corp. 2 Depresiune pe culmea unui deal sau a unui munte. 3 Prăpastie între doi munți și două dealuri. 4 Urmă rămasă în piele sau în trunchiul unui copac în locul unde a fost strâns cu o legătură Cf curma (1). 5 Durerile nașterii care determină îndoirea de mijloc.

CURMĂTURĂ, curmături, s. f. Depresiune, adîncitură pe culmea unui deal, a unui munte (care servește ca trecătoare); despicătură, prăpastie între doi munți sau două dealuri. Colo-n fundul curmăturii, Dormitînd pe-o buturugă, S-a ivit Muma-Pădurii. TOPÎRCEANU, B. 24. Linia de hotar este trasă sărind din curmătură la poale, din pîraie în munte. I. IONESCU, M. 36. Cucuie, pasăre sură... Să nu-mi cînți la curmătură. SEVASTOS, C. 206. ♦ Îndoitura căciulii. Fundul pălăriei mele... nu izbutea nici într-un chip să se înalțe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei. HOGAȘ, M. N. 202.

CURMĂTURĂ ~i f. Depresiune pe culmea unui deal sau a unui munte. /a curma + suf. ~ătură

curmătură f. vale prăpăstioasă între doi munți. [Lit. crestătură].

curmătúră f., pl. ĭ. Sfîrșit de deal, locu unde se termină un deal. Locu unde s’a curmat ceva, cum ar fi pe un lemn, la încheĭetura uneĭ mînĭ grase ș. a. Anafor, vîrtej de apă. Cotitură, cot de rîŭ.

curmătură s. f., g.-d. art. curmăturii; pl. curmături

curmătură s. f., g.-d. art. curmăturii; pl. curmături

curmătură s. f., g.-d. art. curmăturii; pl. curmături

CURMĂTURĂ s. (GEOGR.) șa, (reg.) deșilătură.

CURMĂTURĂ s. (GEOGR.) șa, (reg.) deșilătură.

curmătură, curmături, s.f. (pop.) 1. secțiune transversală; crestătură, incizie. 2. depresiune, adâncitură în teren; deșelătură. 3. urmă, adâncitură, dungă. 4. (la pl.) durerile nașterii (facerii).

curmătură, curmături, s.f. – 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Urmă în pământ făcută de roata carului. 3. Urma lăsată de brăcinar. 4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf (ALRRM, 1973: 684). ♦ (top.) Curmătură, deal, pășune în Drăghia, Ungureni (Vișovan, 2008). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din curma + suf. -(ă)tură (DEX, MDA).

curmătură, -i, s.f. – 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Urmă în pământ făcută de roata carului. 3. Urma lăsată de brăcinar. 4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf (ALR 1973: 684). – Din curma (cf. alb. kurmue) + -tură.