câjmă sf vz crâșmă

CRIȘMĂ s. f. v. crîșmă.

CRÎȘMĂ, crîșme, s. f. (Mold., Transilv.) Cîrciumă. Duminica, crîșmele... par a fi niște ființe vii, care vuiesc adînc. SADOVEANU, O. VII 273. Crîșmă bună, crîșmă veche lîngă crucea de la moară, în zadar îți caut rostul zilelor de-odinioară. GOGA, C. P. 36. Or fi fugit!... cine știe?... La vro crîșmă poate... ALECSANDRI, T. I 113. S-au dus la o crîșmă, unde s-au pus să bea. NEGRUZZI, S. I 32. – Variantă: (regional) crișmă (AGÎRBICEANU, S. P. 16) s. f.

crâșmă (pop.) s. f., g.-d. art. crâșmei; pl. crâșme

crâșmă (pop.) s. f., g.-d. art. crâșmei; pl. crâșme

crâșmă s. f., g.-d. art. crâșmei; pl. crâșme

crișmă, crișme, (crijmă), s.f. – (reg.; înv.) O bucată de pânză albă (de bumbac), care se înfășura pe lumânare, la botez și din care, mai târziu, mama confecționa o cămășuță pentru copil (Dăncuș, 2010). – Din ucr. krijma (MDA).

crișmă, -e, (crijmă), s.f. – O bucată de pânză albă (de bumbac), care se înfășura pe lumânare la botez și care se aducea în dar, din care mai târziu mama confecționa o cămășuță pentru copil (Dăncuș 2010). – Din ucr. krijma (MDA).