convergență sf [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~ție^[1] / Pl: ~țe / E: fr convergence] 1 Îndreptare spre același punct, direcție. 2 (Fig) Îndreptare spre același scop. 3 (Fiz) Valoare reciprocă a distanței focale a unei lentile, exprimată în dioptrii. 4 (Blg) Apariție a unor asemănări structurale sau funcționale la organisme îndepărtate filogenetic, ca rezultat al adaptării lor la condițiile de mediu relativ identice. 5 (Mat) Proprietate a unei serii de a admite o sumă determinată.

CONVERGENȚĂ, convergențe, s. f. Faptul de a converge; îndreptare către același loc, către același scop. Convergența razelor luminoase.

CONVERGENȚĂ s.f. 1. Faptul de a converge; îndreptare către același centru, (fig.) către același scop. ♦ (Mat.) Proprietate a unei serii de a admite o sumă determinată. 2. (Biol.) Apariție a unor asemănări structurale sau funcționale la organisme îndepărtate filogenetic ca urmare a adaptării lor la condiții de mediu identice. [Cf. fr. convergence, it. convergenza].

CONVERGENȚĂ s. f. 1. faptul de a converge. ♦ teoria ~ței = teorie burgheză care preconizează evoluția celor două sisteme social-economice și politice, socialismul și capitalismul, spre un tip comun de societate, fără a fi nevoie de revoluția socială. 2. proprietate a unui fascicul de radiații de a-și micșora secțiunea, concentrându-se într-un singur punct. ◊ însușire a unui sistem optic de a transforma fasciculele paralele sau divergente în fascicule convergente. 3. (mat.) proprietate a unui șir și a unei serii de a fi convergente. 4. (biol.) apariție, în cursul evoluției, a unor caractere structurale sau funcționale aparent similare la specii înrudite, datorită adaptării la aceleași condiții de viață. (< fr. convergence)

CONVERGENȚĂ ~e f. 1) Caracter convergent. ~a liniilor ~a eforturilor. 2) fig. Orientare spre același scop; tendință de contopire. 3) mat. Proprietate a unei serii, suma termenilor căreia este un număr finit. 4) Distanță focală inversă a unei lentile, exprimată în dioptrii. 5) Asemănare la unele organisme care fac parte din diferite clase, ca rezultat al adaptării lor la condiții de viață relativ identice. /<fr. convergence

convergență f. Geom. dispozițiunea liniilor îndreptate către un acelaș punct.

*convergénță f., pl. e (d. convergent, fr. -gence). Îndreptare spre acelașĭ punct: orașu e punctu de convergență a multor drumurĭ.

convergență s. f., g.-d. art. convergenței; pl. convergențe

convergență s. f., g.-d. art. convergenței; pl. convergențe

convergență s. f., g.-d. art. convergenței; pl. convergențe

Convergență ≠ divergență

CONVERGENȚĂ. Subst. Convergență; confluență, întîlnire, contact, întîlniș (pop.); intersecție, intersectare, întretăiere, întrepătrundere, încrucișare, încrucișat, cruce (fig.). Apropiere, aducere, aducție, adunare, strîngere. Unire, reunire, reuniune, întrunire. Legătură, conexiune, conexitate, conectare, conexare, joncțiune; împreunare; întrolocare (reg.), îngrămădire. Focar, punct de convergență, punct de concentrare, centru; râspîntie, răscruce, furcă de drumuri. Adj. Convergent, confluent; întretăiat, încrucișat; apropiat, strîns, întrolocat (reg.), unit, îmbinat, împreunat. Vb. A converge, a se îndrepta în același loc, a tinde în aceeași direcție, a se îndrepta în (spre) același punct; a se întîlni, a se întretăia, a se intersecta, a se încrucișa, a face cruce, a se întrețese, a se întrepătrunde. A se aduna, a se strînge, a se strînge laolaltă, a se strînge la un loc, a se întroloca (reg.), a se îngrămădi, a se concentra. A se uni, a se reuni. A intersecta, a întretăia, a aduna, a strînge, a aduna la un loc, a îngrămădi, a concentra; a uni, a reuni, a lega, a conecta, a conexa. V. adăugare, adunare, amestec, întretăiere, legătură, unire.