congruență sf [At: GEOM. SP. 100 / Pl: ~țe / E: fr congruence, lat congruentia] 1 Concordanță. 2 (Mat) Relație care există între două numere întregi când diferența lor este multiplul unui număr întreg. 3 (D. figuri geometrice) Egalitate.

CONGRUENȚĂ, congruențe, s. f. Acord, concordanță. ♦ (Mat.) Relația dintre doua numere întregi care au proprietatea de a da același rest la împărțirea cu un întreg.

CONGRUENȚĂ s.f. Acord, concordanță; coincidență. ♦ Relație care arată că două numere sunt congruente în raport cu un anumit divizor comun. ♦ Egalitate a figurilor geometrice. [Cf. fr. congruence, it. congruenza, lat. congruentia].

CONGRUENȚĂ s. f. 1. însușirea de a fi congruent; potrivire deplină. ♦ (mat.) relație de ~ = relație dintre două numere întregi congruente. ◊ acord între gândurile, sentimentele, convingerile cuiva în comportamemtul său. 2. acord între subiect și predicat. 3. (med.) calitate a unei anastomoze ale cărei părți se împreună perfect. (< fr. congruence, lat. congruentia)

CONGRUENȚĂ ~e f. Caracter congruent; coincidență; concordanță. ~a figurilor. [Sil. -gru-en-] /<fr. congruence, lat. congruentia

*congruénță f. (lat. congruentia). Calitatea de a fi congruent (potrivire): congruența gestuluĭ cu vorba.

congruență (desp. -gru-en-) s. f., g.-d. art. congruenței; pl. congruențe

congruență (-gru-en-) s. f., g.-d. art. congruenței; pl. congruențe

congruență s. f. (sil. -gru-en-), g.-d. art. congruenței; pl. congruențe

CONGRUENȚĂ s. v. coincidență, concordanță, echivalență.

congruență s. v. COINCIDENȚĂ. CONCORDANȚĂ. ECHIVALENȚĂ.

Congruență ≠ incongruiență, necongruiență

CONGRUENȚĂ s. f. (cf. fr. congruence, it. congruenzo, lat. congruentia „potrivire”): acord, concordanță, potrivire între predicat și subiect (v. acord).