COMPOZIȚIE, compoziții, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; structură, compunere, alcătuire, componență. 2. Operă, bucată, compunere artistică, în special muzicală. ♦ Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; totalitatea cunoștințelor muzicale care permite compozitorului să se exprime într-o formă artistică. 3. Felul în care sunt dispuse elementele imaginii într-un tablou, astfel încât se se echilibreze între ele. ♦ Gen de pictură, de sculptură, de desen reprezentând personaje în acțiune. 4. Joc al unui actor care interpretează un rol bazându-se în primul rând pe trăsăturile distinctive ale personajului respectiv, cu calități fizice sau de vârstă deosebite de ale sale. 5. Lucrare școlară pe o temă dată; compunere (3). 6. Aliaj de cositor și plumb, folosit la căptușirea cuzineților lagărelor de alunecare. – Din fr. composition, lat. compositio.

compoziție sf [At: UNIVERSUL, 22 nov. 1930 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr composition, lat compositio] 1 Totalitate a elementelor care alcătuiesc o unitate Si: alcătuire, compunere, structură. 2 Operă artistică. 3 (Spc) Piesă muzicală. 4 Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale. 5 Totalitatea cunoștințelor muzicale care permit compozitorului să se exprime într-o formă artistică. 6 Felul în care sunt dispuse elementele imaginii într-un tablou, astfel încât să se echilibreze între ele. 7-9 Gen de pictură, sculptură sau desen reprezentând personaje în acțiune. 10 Joc al unui actor care interpretează un rol bazându-se în primul rând pe trăsăturile distinctive ale personajului respectiv. 11 Exercițiu școlar constând în dezvoltarea în scris a unei teme cu caracter literar date de profesor Si: compunere. 12 (Chm) Modul de compunere a două sau mai multe substanțe. 13 (Chm) Preparat care imită aurul, argintul, pietrele prețioase etc. 14 (Reg) Aliaj de cositor cu care se căptușește suprafața unei piese metalice care freacă altă suprafață metalică, în scopul de a micșora frecarea. 15 (Tip) Culegere. 16 (Desen; îs) Hârtie de ~ Hârtie specială cu pătrățele, pe care se desenează modele (țesături, broderii etc.).

COMPOZIȚIE, compoziții, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; structură, compunere, alcătuire. 2. Operă, bucată, compunere artistică, în special muzicală. ♦ Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; totalitatea cunoștințelor muzicale care permite compozitorului să se exprime într-o formă artistică. 3. Felul în care sunt dispuse elementele imaginii într-un tablou, astfel încât se se echilibreze între ele. ♦ Gen de pictură, de sculptură, de desen reprezentând personaje în acțiune. 4. Joc al unui actor care interpretează un rol bazându-se în primul rând pe trăsăturile distinctive ale personajului respectiv. 5. Exercițiu școlar constând în dezvoltarea în scris a unei teme cu caracter literar date de profesor; compunere. 6. Aliaj de cositor cu care se căptușește suprafața unei piese metalice care freacă altă suprafață metalică, cu scopul de a micșora frecarea. – Din fr. composition, lat. compositio.

COMPOZIȚIE, compoziții, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate sau un compus; structură, compunere. V. alcătuire. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și Comitetul său Central acordă o excepțională atenție îmbunătățirii compoziției calitative a partidului. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 43. Compoziția Marii Adunări Naționale ieșite din alegeri oglindește această întărire a pozițiilor politice ale clasei muncitoare și ale aliatei ei, țărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 11. ♦ (Chim.) Compus, amestec, soluție rezultată din combinarea mai multor elemente sau substanțe; proporția elementelor care intră într-un corp compus. 2. Operă, bucată, compunere artistică (în special muzicală). O compoziție de Ceaikovski. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; p. ext. catedra la care se predă acest studiu. 4. Calitate a unui tablou, constînd în dispunerea convenabilă a elementelor imaginii, în așa fel încît să se echilibreze între ele. ♦ Gen de pictură reprezentînd personaje în acțiune. 5. Exercițiu școlar constînd în dezvoltarea în scris a unei teme. – Pronunțat: -ți-e.

COMPOZIȚIE s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc un compus; structură. ♦ Compus; amestec. 2. Operă artistică, în special muzicală. ♦ Modul de organizare internă a unei opere literare. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ♦ Mod în care a fost compusă o bucată muzicală; structură muzicală. 4. Aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ♦ (Fot.) Aranjament artistic și rațional al unei imagini. ♦ Gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. Interpretare a unui rol de către un actor, care prezintă trăsăturile distinctive ale unui personaj, deosebite de cele ale actorului. 6. Lucrare scrisă a unui elev în care se dezvoltă o temă oarecare. 7. Aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. 8. Formă de tipar constituită din elementele ei componente. [Gen. -iei, var. compozițiune s.f. / cf. fr. composition, it. composizione, lat. compositio].

COMPOZIȚIE s. f. 1. totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate, o substanță, un corp etc.; structură. ◊ compus; amestec. 2. operă artistică, muzicală. ◊ mod de organizare a elementelor componente ale unei opere literare. 3. studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ◊ mod în care a fost compusă o bucată muzicală. 4. ordonare, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ◊ (fot.) aranjament artistic și rațional al unei imagini. ◊ gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. tip de interpretare a unui rol de către un actor. 6. compunere (4). 7. aliaj de plumb cu cositor, pentru lipituri moi. 8. formă de tipar constituită din elementele ei componente. (< fr. composition, lat. compostio)

COMPOZIȚIE ~i f. 1) Totalitate a elementelor componente ale unui întreg; constituție; structură; factură; componență. 2) Operă artistică (mai ales muzicală). 3) Arta de a crea motive muzicale; studiul regulilor după care se compune muzica. Clasă de ~. 4) Mod de aranjare a elementelor unei imagini. 5) rar Lucrare pe o temă literară sau liberă scrisă de un elev cu scopul verificării cunoștințelor lui; compunere. 6) Aliaj de cositor cu destinație specială. [Art. compoziția; G.-D. compoziției; Sil. -ți-e] /<fr. composition, lat. compositio, ~onis

compozițiune sf vz compoziție

COMPOZIȚIUNE s.f. v. compoziție.

compoziți(un)e f. 1. lucrarea de a compune și lucrul compus; 2. așezarea caracterelor tipografice, zaț; 3. temă făcută de școlar pentru un concurs; 4. compunerea unei opere literare.

*compozițiúne f. (lat. com-posítio, -ónis. V. pozițiune). Acțiunea de a compune. Felu părților, modu în care ele formează întregu. Combinațiunea (proporțiunea) elementelor care formează un corp compus. Orĭ-ce producțiune a spiritului: compozițiunĭ muzicale, literare. Așezarea literelor la tipar (V. zaț). – Și -íție.

compoziție (desp. -ți-e) s. f., art. compoziția (desp. -ți-a), g.-d. art. compoziției; pl. compoziții, art. compozițiile (desp. -ți-i-)

compoziție (-ți-e) s. f., art. compoziția (-ți-a), g.-d. art. compoziției; pl. compoziții, art. compozițiile (-ți-i-)

compoziție s. f. → poziție

compoziție

COMPOZIȚIE s. 1. v. cântec. 2. (MUZ.) partitură, (rar) partițiune. (I-a înmânat ~ pentru a o executa.) 3. bucată, piesă. (O anumită ~ muzicală, literară etc.) 4. v. compunere. 5. v. structură. 6. v. componență. 7. v. cules.

COMPOZIȚIE s. 1. (MUZ.) cîntec, melodie, muzică, (livr.) melopee, melos, (înv.) scop. (O ~ foarte armonioasă.) 2. (MUZ.) partitură, (rar) partițiune. (I-a înmînat ~ pentru a o executa.) 3. bucată, piesă. (O anumită ~ muzicală, literară etc.) 4. compunere. (Ce ~ aveți ca temă pentru astăzi?) 5. alcătuire, economie, organizare, organizație, structură, (rar) substanță, (fig.) urzeală. (Care este ~ lucrării?) 6. alcătuire, componență, structură. (Comisia are ~ următoare...) 7. (TIPOGR.) compunere, culegere, cules, zețuire, zețuit. (~ a unui material.)

compoziție 1. Operă de artă muzicală datorată unui muzician profesionist (compozitor), fixată, în majoritatea cazurilor și, cu precădere, în sfera culturii muzicale de tip european, prin scriere (v. notație). C. este rezultatul unui proces complex de coroborare a unor elemente psihice (intuiție, „inspirație”) și de sensibilitate muzicală (talent) cu date artizanal-tehnice oferite de arta și știința muzicii [invenția melodică*, ritmica, armonia (III, 1), contrapunctul*, conducerea vocilor (2), dinamica*, forma (I, 2), instrumentația*]. Arta c. este implicită în formele de artă muzicală de tip funcțional (magică, de cult, folclorică) și se confundă, istoric vorbind, cu faza monodiei*. Astfel, melodia oricărei culturi orale comportă interacțiunea (inconștientă) dintre formulele (I-II) melodico-ritmice, oarecum fixe, transmise de tradiție, și improvizație* (factorul fantezie, deci) și are ca rezultat final apariția variantelor (I, 1). Explicită devine c. mai ales în fazele posibilei sale raportări la scriere: în muzica gr.*, în cea biz.* și cea greg.* (fără a exclude prin aceasta caracterul savant în care c. ar avea același rol explicit, al muzicii tradiționale, preponderent orale, proprie unor culturi orientale). Muzica trubadurilor*, trouverilor* și minnesänger*-ilor, în care compozitorul-interpret este, în sens sincretic*, atât creatorul versurilor cât și al melodiei, este deja o artă în care fantezia își face un oarecare loc – este adevărat infim, dacă ținem seama de reglementarea foarte strictă de sorginte orientală, a structurii (mai ales a celei ritmice prin acei faimoși modi ritmici – v mod [III]). Operația de con-ponere (cuvântul componere apare la Guido d’Arezzo, în Micrologus), de așezare împreună în asamblu, a „componentelor” structurii muzicale, începe odată cu suplimentarea vocilor (2) în polif. bazată pe un cantus firmus* (pe ceea ce se păstrase din monodie). Rolul aceluia ce abia cu mult mai târziu se va numi compozitor se reducea la acomodarea după legile contrapunctului (intervale*, consonanță*, disonanță, mod*, diviziune ritmică), la etajarea vocilor, la „înfrumusețarea” lor prin înflorituri și alte procedee variaționale* și imitative*. Abia mai târziu și numai treptat c. devine și o ars inveniendi, căci dependența de c. f., de o melodie dată [ex. coralul (2)] sau împrumutată (ex. temele* preluate de către Bach de la alți compozitori) se prelungește până la finele barocului*; în același timp, detașarea melodiei din amalgamarea contrapunctică, urcarea ei spre vocea superioară, cu toate consecințele ce decurg din apariția monodiei acomp. și din definirea armoniei ca dimensiune dominantă a muzicii, profilează, începând din Renaștere*, pe compozitorul inventator de melodii, pe muzicianul puternic marcat, deși, de personalitatea sa artistică și tot mai eliberat de constrângerile sociale de tot felul (implicit de aceea de interpret, al cărui statut autonom începe să se întrevadă); finele romantismului* cunoaște în consecință nu numai apogeul ideii de artist-compozitor (chiar dacă acești compozitori mai sunt uneori, fără însă strălucirea virtuoză pe care a cunoscut-o prima vârstă romantică, proprii lor interpreți) dar și pe acela al ideei unei arte componistice scoase de sub imperiul unui cod de reguli și a punerii ei sub semnul inspirației. Între faza renascentistă și cea romantică, c. și-a definit treptat și unele dintre principalele sale trăsături, concentrate în dictonul: opus perfectum et absolutum. Între aceste trăsături, două sunt capitale: identitatea, caracterul neconfundabil al operei și proprietatea sa de a deveni element al ideei artistice în triada creator-interpret-public. Identitatea operei, exacerbată pînâ la gradul totalei originalități, a fost convingerea ce a alimentat mentalitatea avangardei pînă în anii ’60; dimpotrivă capacitatea c. de a vehicula idei a ponderat, în funcție de cerințele socio-culturale, tocmai această tendință spre izolare estetizantă proprie avangardei. Evoluția muzicii din ultimele decenii pare să indice semnele unei estompări, dacă nu ale unei totale ștergeri a caracterelor c.; pierderea identității autorului (prin participarea colectivă a co-autorilor interpreți în aleatorism* și chiar a receptorilor în happening – v. sincretism), modificarea statului ei legat de amintita triadă (în muzica electronică*, în cea pe bandă [III] în general, interpretul este eliminat), relativizarea fixării prin notație (parțial în aleatorism, aproape total în muzica electronică). 2. Studiul organizat (de regulă în cadrul procesului de învățământ*) având drept scop însușirea totalității elementelor profesionale care conduc la realizarea c. (1). Tratatele sec. 16 împărțeau muzica* în trei părți (Listenius, Musica, 1537): musica theoretica, muzica speculativă, musica practica, arta cântului și musica poetica, arta c. punctului (acesta din urmă subdivizat în sortisatio, „muzică întâmplătoare” și compositio „muzica fixată după un anumit plan” – J.A. Herbst, Musica poetica, 1643). Tratatele de c. punct din ev. med. și până la cele ale lui J. Crüger (1630), A. Berardi (1687) și J. Fux (1725), țineau locul tratatelor de c. Începând însă cu Zarlino și culminând cu Rameau, tratatele de armonie îndeplinesc același rol, după ce practica basului cifrat* impusese deja gândirea acordică (în latura ei ordonată prin reguli cât și în aceea a improvizației – v. și organist) ca principal teren de instrucție componistică. C. punctul a continuat astfel să constituie una dintre celelalte discipline ce concură la realizarea c. Tratatele de c. propriu-zise, proprii sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 (B. Marx, H. Riemann, V. d’Indy) vizează însumarea cunoștințelor teoretice, estetice și tehnice ale momentului. Sec. 20 cunoaște, dimpotrivă, restrângerea normelor c. la necesitățile unei ars poetica individuale (J.M. Hauer, P. Hindemith, O. Messiaen, H. Eimert). Introduceri practice în c. sunt considerate Das Wohltemperierte Klavier și Die Kunst der Fuge de Bach, Ludus Tonalis de Hindemith, Microcosmos de Bartók, Mode de valeur et d’intensité de Messiaen.

COMPOZIȚIE (< fr. composition < lat. compositio, alcătuire, întocmire) În toate ramurile și genurile artei, compoziția organizează și cimentează elementele formei, în concordanță cu conținutul. Privitor la opera literară, teoria literaturii folosește termenul compoziție în sensul organizării părților ei constitutive, a diferitelor elemente de ordin stilistic, de unde rezultă o anume structură a operei literare. Prin compoziție, opera literară capătă o anumită semnificație, pe care mijloacele compoziționale, proprii fiecărui gen literar, o transmit cititorului. Într-o poezie lirică, de exemplu, compoziția organizează și gradează impresiile sau emoțiile trăite de poet într-o structură unică și nerepetabilă, care are puterea de a ni le transmite și de a ne face să le trăim și noi, ca propriile noastre emoții (Mai am un singur dor de M. Eminescu), iar într-o creație epică, în versuri sau în proză, ea organizează subiectul, grupează personajele, îmbină tehnica narativă cu descrierea și dialogul, de unde rezultă o anumită construcție a operei, capabilă sa ne provoace idei, impresii și sentimente convingătoare.