7 definiții pentru compătimit

compătimit1 sn [At: DA / Pl: ? / E: compătimi] 1-2 Compătimire (1-2).

compătimit2, ~ă a [At: DA / Pl: ~iți, ~e / E: compătimi] 1-2 Față de care ai (sau arăți) compătimire (1). 3 Cu care împărți o suferință.

COMPĂTIMÍ, compătimesc, vb. IV. 1. Tranz. A avea sau a manifesta părere de rău față de suferințele cuiva. 2. Intranz. (Înv.) A suferi împreună cu altcineva; a lua parte la suferința cuiva. – Con1- + pătimi (după fr. compatir).

compătimí vb. → pătimi

COMPĂTIMÍ vb. a căina, a deplânge, a plânge, (livr.) a deplora, (înv. și pop.) a tângui, (înv. și reg.) a căi, (reg.) a sărăci, (Transilv., Maram. și Mold.) a șăinăli, (înv.) a jeli, a jelui. (Îl ~ pentru situația în care se afla.)

COMPĂTIMÍ vb. IV. 1. tr. A avea sau a manifesta milă față de suferințele sau de nenorocirea cuiva. 2. intr. (Înv.) A suferi împreună cu cineva, a participa la suferința cuiva. [< con- + pătimi, după fr. compatir].

A COMPĂTIMÍ ~ésc 1. tranz. (persoane) A trata cu compasiune; a deplânge; a deplora; a jeli; a jelui; a căina. 2. intranz. A fi cuprins de compasiune față de suferințele cuiva; a suferi împreună. /con- + a pătimi

Intrare: compătimit
compătimit participiu
participiu (PT2)
Participiu „a compătimi”.
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular compătimit compătimitul compătimi compătimita
plural compătimiți compătimiții compătimite compătimitele
genitiv-dativ singular compătimit compătimitului compătimite compătimitei
plural compătimiți compătimiților compătimite compătimitelor
vocativ singular
plural