clanță sf [At: COSTINESCU / V: clea~, clață / Pl: ~țe / E: ns cf clanț] 1 Limbă de metal la broasca ușii, prin acționarea căreia se închide și se deschide ușa Si: încuietoare, (rar) ivăr, (pop) clampă, zimpirig. 2 Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții care, prin apăsare, acționează mecanismul de închidere sau deschidere al acestora Si: cleampă. 3 (Fig; fam; prt) Gură. 4 (Pop; îe) Rău de ~ Rău de gură. 5 (Pop; îe) Bun de ~ Om care vorbește mult (și convingător). 6 (Pop; îe) A(-i) da din ~ (sau cu ~ța) A vorbi mult (și inutil). 7 (Pop; îe) A se lua la ~ (sau a se pune în ~) A se certa. 8 (Îrg) Câine care latră la lună. 9 (Pop) Brezaie. 10 (Reg) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

CLANȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mîner metalic aplicat la broasca ușii (sau a porții), care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și deschidere. Stăpînindu-și bătăile inimii, apăsă ușor pe clanță, crăpînd ușa puțin. BART, E. 161. Tresărind la țipătul clanței, se strecură pe ușă. DELAVRANCEA, S. 116. Trăgînd ușa chiliei, o închise cu clanța. ODOBESCU, S. I 89. 2. Fig. (Peiorativ) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Băgați-vă mințile în cap și păziți-vă clanța. BARȚ, E. 293. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa. (Despre oameni) Rău (sau bun) de clanță = bun de gură, pus pe ceartă.

CLANȚĂ ~e f. 1) Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clampă. 2) fig. depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ Ține-ți ~a! taci! nu mai vorbi! [G.-D. clanței] /Din clanț

clanță f. fierul sau limba de fier dela broasca ușii, care o ține închisă; 2. fig. flecar, guraliv: ce clanță de femeie! toată ziua clanța-clanța din gură PANN. [Onomatopee].

clánță f., pl. e (d. clanț și rudă cu germ. klinke și fr. clenche, clanță). Rătez feru care ține închisă o ușă primitivă. (V. clampă și broască). Fig. Clanț, clănțăneală: a te lua la clanță cu cineva. Om care clănțănește mult, flecar: ce clanță de femeĭe! – În Ban. Olt. cleanță, pl. clențe. V. colătăŭ.

clață sf vz clanță

cleanță sf vz clanță

cleánță, V. clanță.

clanță (mâner; gură; joc; cioc) s. f., g.-d. art. clanței; pl. clanțe

clanță s. f., g.-d. art. clanței; pl. clanțe

clanță s. f., g.-d. art. clanței; pl. clanțe

clanță, -țe.

CLANȚĂ s. v. gură.

CLANȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.)

CLANȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. si Olt.) verver. (~ la broasca ușii.)

clanță s. v. GURĂ.

clanță, clanțe, s.f. – (onom.) Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALRRM, 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) (Scriban, DEX, MDA).

clanță, -e, s.f. – Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALR 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) + -ă.

a da cu clanța expr. a vorbi mult / necontenit.

a da din clanță expr. a vorbi mult / necontenit.

a se lua (cu cineva) la clanță expr. a se certa (cu cineva).

a trage o clanță expr. (obs.) a practica sex oral.

ține-ți clanța! expr. taci!, gura!