CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe un ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ăi.

clănțău sm [At: PONTBRIANT, D. / V: clen~ / Pl: ~ăi / E: clanță + -ău] 1 Flecar. 2 (Înv; prt) Avocat. 3 (Înv; prt) Funcționar.

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ău.

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om rău de gură, care vorbește mult (de obicei pe un ton agresiv). Văd că ești clănțău și te ții cu nasul pe sus. SADOVEANU, N. F. 91. ♦ Poreclă dată în trecut avocaților și politicienilor.

CLĂNȚĂU ~i m. Persoană vorbăreață și agresivă. /clanț + suf. ~ău

clănțăŭ m. (d. clănțănesc). Iron. Avocat prost.

clențău sm vz clănțău

clănțău s. m., art. clănțăul; pl. clănțăi, art. clănțăii

clănțău s. m., art. clănțăul; pl. clănțăi, art. clănțăii

clănțău s. m., art. clănțăul; pl. clănțăi, art. clănțăii

CLĂNȚĂU s., adj. v. flecar.

CLĂNȚĂU s., adj. flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbăreț, vorbă-lungă, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscaș, taclagiu, (pop. și fam.) farfara, (pop.) gureș, toacă-gură, (înv. și reg.) spornic, vorbareț, (reg.) pălăvatic, pălăvrăgit, tololoi, vorbar, (Mold.) dîrdală, lehău, leorbău, (Transilv.) stroncănitor, (prin Munt.) tîndălit, (Mold.) trăncălău, (înv.) limbareț, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) meliță. (E un mare ~!)

clănțău, clănțăi s. m. 1. denunțător, informator. 2. om care vorbește mult, adesea pe un ton violent și agresiv. 3. (peior.) avocat. 4. (peior.) ziarist.