ciutură sf [At: BIBLIA (1688), 16¹ / V: cit~ / A și: ciutură / Pl: ~ri, ~re / E: ml *cytola] (Pop) 1 (Rar) Ulcior (de apă). 2-3 Găleată (sau vas din doage sau dintr-un trunchi scobit) pentru scos apa din fântână. 4 Cantitate de apă care încape într-o ciutură (1-3). 5 (Îe) (Plouă de) toarnă cu ~ra Plouă torențial. 6 (Trs; Ban) Ploscă. 7 (Reg) Fântână. 8 (La moară) Țeavă mai subțire decât buduroiul, pusă la capătul dinspre roată al acestuia. 9 Căușul morii. 10 (Reg) Parte a morii de apă nedefinită mai îndeaproape. 11 (La mori mici) Fusul și roata morii. 12 (Reg) Moară mică și roata ei. 13 (Reg) Morișcă. 14 Dispozitiv de udat zarzavaturi în formă de roată Si: roată sârbească. 15 (Trs) Țeava pipei. 16 (Trs; la pipă) Muștiuc. 17 (Înv; nob) Piuă. 18 (Trs; Ban) Ploscă cu rachiu sau vin cu care se duc mirii la prieteni și rude pentru a-i invita la nuntă. 19 (Fig; reg) Cap de cal.

CIUTURĂ, ciuturi, s. f. 1. Găleată sau (regional) vas făcut dintr-un trunchi scobit, care servește la scos apa din fîntînă. Trăgeau anevoie în jos ciutura, cumpănită de o piatră mare și grea. DUMITRIU, N. 227. Țineam în mînă ciutura plină cu apă, pe care abia o scosesem din fîntînă. STANCU, D. 31. Nu vezi că... apa este închisă și ciutura priponită? SBIERA, P. 228. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lîngă o fîntînă cu ciutură, scoate fiecare pînile ce avea și se pun să mănînce împreună. CREANGĂ, A. 143. ◊ Expr. Plouă de toarnă cu ciutura = plouă foarte tare, torențial; plouă cu găleata. [Joe] trimise asupra locului o vijelie și o ploaie de turna cu ciutura. ISPIRESCU, U. 12. 2. Cantitatea (de apă) cîtă încape într-o ciutură (1). Avem noi slugi destide, care să scoată și trei ciuturi de apă din fîntînă. SADOVEANU, F. J. 121.

CIUTURĂ ~i f. 1) Vas din doage cercuite, cu care se scoate apă din fântână; găleată de lemn. 2) Conținut al unui asemenea vas. O ~ de apă. [G.-D. ciuturii] /<lat. cytola

ciùtură f. 1. Mold. găleată de scos apă: lumea e ca un puț cu două ciuturi AL. 2. roată cu fusul vertical (la morile de munte); 3. Tr. țeavă de lulea: slujești pe o țundră sură și pe o pipă cu ciutură POP.; 4. (Banat) tivgă de păstrat apă la câmp. [Derivat din ciut (= ciot) ca butură (din but): ciutura e primitiv un trunchiu scobit].

cĭútură f., pl. ĭ (lat. situta îld. sĭtŭla, din care s’a făcut șitură, apoĭ citură [Munt. vest], cĭutură, ca căcĭulă ș. a. din cășulă. Din situla vine și it. secchia și fr. seille, cĭutură, ca rom. unghie, mascur din ungula, masculus, ĭar var. it. ciótola, scafă, orĭ cĭufolare din sibilare, a șuĭera, corespunde cu rom. lingură din lingula orĭ păcură din picula. Cp. și cu cĭocîrtesc din rus. sokratiti. D. rom. vine bg. čútura, sîrb. čùtura, rut. čútora; turc. čotura și čotra, de unde alb. čotră și ngr. tsĭótra; ung. csutora). Găleată de scos apă din puț (în Munt. vest și citură). La morile de apă saŭ la morile idraulice, fie-care despărțitură cu care roata ĭa apa (Mold.). Moară mică cu roata în apă (Hațeg). V. făcăŭ.

citură sf vz ciutură

cítură, V. cĭutură.

ciutură s. f., g.-d. art. ciuturii; pl. ciuturi

ciutură s. f., g.-d. art. ciuturii; pl. ciuturi

ciutură s. f., g.-d. art. ciuturii; pl. ciuturi

ciutură

CIUTURĂ s. v. morișcă, ploscă, urcior.

CIUTURĂ s. 1. găleată. (Cu ~ se scoate apa din fântână.) 2. (TEHN.) blid, căuș, cupă, (reg.) făcău. (~ la roata morii.)

CIUTURĂ s. 1. găleată. (Cu ~ se scoate apa din fîntînă.) 2. (TEHN.) blid, căuș, cupă, (reg.) făcău. (~ la roata morii.)

ciutură s. v. MORIȘCĂ. PLOSCĂ. URCIOR.

ciutură (ciuturi), s. f. – 1. Recipient, bidon, ploscă. – 2. Urcior. – 3. Găleată. – 4. Paletă, la morile de apă. – 5. Roată cu teici. – 6. Muștiuc de pipă. – 7. (Arg.) Gură, cioc. – Mr. ciutră, megl. ciutură. Lat. pop. *cytola, din gr. ϰάτυλος „scoică” (Pușcariu 382; REW 2290; Pușcariu, Lat. ti, 61; DAR; Sandfeld 31), cf. it. ciotola. Mai puțin probabilă este der. din gr. ϰύτος (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din lat. *chytra (Candrea; cf. observațiile lui Densusianu, GS, VI, 363). A trecut din rom. în ngr. τσιότρα, alb. čuturë, čotrë (față de alb. tšutul, din it.), bg. čot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; cf. Conev 80, care interpretează invers și Mladenov, 690, care explică bg. prin it.), sb. čutura (cf. Miklosich, EW, 419; Berneker 164), mag. csutora, rut. čutora, tc. çot(u)ra (Roesler 609 și Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că rom. provine din tc.). Cuvîntul tc. este considerat uneori ca der. din it., ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana r, care se explică numai prin rom.

ciutură, ciuturi, s.f. – 1. Vas din doage sau dintr-un trunchi scobit care servește la scos apa din fântână (Moraru, 1990); găleată. 2. Țeava de la pipă (Lenghel, 1979). ♦ (onom.) Ciuturaș, Ciutureanu, nume de familie (13 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. pop. *cytola (Pușcariu, DA, DEX, MDA) < gr. katulos „scoică” (DER).

ciutură, -i, s.f. – 1. Vas din doage sau dintr-un trunchi scobit care servește la scos apa din fântână (Moraru 1990); găleată. 2. Țeava de la pipă (Lenghel 1979). – Lat. pop. *cytola, cf. it. ciotola.