ciump [At: CONTEMPORANUL I, 689 / Pl: ~uri sn, ~i sm / E: ns cf ciomp, ciumpav] 1 sn Ciot. 2 (Lpl) sm Prime pene la păsări.

ciump n. Mold. 1. trunchiu de arbore tăiat; 2. ramură sau coadă trunchiată. [Formă nazalizată dintr’un primitiv ciop, butuc, înrudit cu it. cioppo, șchiop, ciumpav (primitiv: butuc)].

cĭump m., ca colțĭ, țepĭ, butucĭ, și n., pl. urĭ, ca colțurĭ, trunchĭurĭ (var. din cĭung. V. pocĭump). Ceĭa ce rămîne în pămînt dintr’un copac tăiat orĭ pe trunchĭ dintr’o ramură tăĭată orĭ pe corp dintr’un picĭor saŭ o mînă tăĭată: cĭumpiĭ de la șoldurĭ (CL. 1920, 524). – Și cĭomp (Munt.): cĭompu de fustă (VR. 1928, 3, 360). V. cĭolpan.

cĭomp, V. cĭump.

ciump (ciot) (reg.) s. m., pl. ciumpi

ciump (ciot) (reg.) s. m., pl. ciumpi

ciump (ciot) s. m., pl. ciumpi

ciump (-puri), s. n. – Ciot, ciuntitură. – Var. ciomp. Creație expresivă, probabil identică lui ciup, cu infix nazal, ca în ciut › ciunt, cf. ven. ciompo „ciung.” – Der. ciomplei, s. n. (buștean decojit; la cai, rădăcina cozii); ciumpav, adj. (șchiop; animal cu coarnele sau urechile tăiate), care a fost apropiat uneori de bg. čup(av) „cu urechile tăiate” (Pascu, Suf., 281; DAR) sau de mag. csámpás „șchiop” (Cihac, II, 493); dar care ar putea fi creație spontană, cu aceeași intenție expresivă ca în it. ciampa „șchiop”, germ. schampeln „a șchiopăta”; ciupăvi, vb. (a tăia; a tăia urechile; a răni; a vătăma; a lăsa pe cineva șchiop).

ciump, -ă, ciumpi, -e, adj. – (reg.) 1. Șchiop: „Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini de ciumpe” (Lenghel, 1979: 173). 2. Ciuntat, tăiat, retezat. În expr. stă ciump = ghemuit (ALRRM, 1969: 140). – Din ciump „ciot” (cuvânt autohton, Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

ciump, -ă, adj. – Șchiop; ciuntat, tăiat, scurtat, retezat: „Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini de ciumpe” (Lenghel 1979: 173). În expr. stă ciump = ghemuit (ALR 1969: 140). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).