caval¹ sn [At: ODOBESCU, S. I, 229 / Pl: ~e / E: tc kaval] Fluier mare ciobănesc făcut din lemn de paltin sau de alun, cu 5-6 găuri împărțite în două grupe Cf fluierar, fluieroi.

CAVAL¹, cavale, s. n. Fluier mare ciobănesc, făcut din lemn de paltin sau de alun. În zori mă duc pe o margine de rîu Și stau și scot cavalul de la brîu. COȘBUC, P. I 288. [Zăpada] prin aer se propagă ca un vis de primăvară Ce-ar zîmbi din flori de piersic și răsunet de caval. MACEDONSKI, O. I 163. Și cavalul tot s-aude De departe, trist și vag; E o doină de la stînă. DEMETRESCU, C. 56. Merg pe cale Tot cîntînd, Din cavale Șuierînd. TEODORESCU, P. P. 679.

CAVAL¹, cavale, s. n. Fluier mare ciobănesc, făcut din lemn de paltin sau de alun. – Tc. kaval.

CAVAL ~e n. Instrument muzical, asemănător cu fluierul, dar mai mare ca acesta, făcut din lemn de paltin sau de alun. /<turc. kaval

caval n. fluier mare ciobănesc cu viersul duios: în caval de jale ’mi cânta POP. [Turc. KAVAL].

cavál n., pl. e (turc. alb. bg. kavál). Fluĭer mare cĭobănesc (64 c.m.) cu șase găurĭ în grupe de cîte treĭ.

caval¹ (fluier) s. n., pl. cavale

caval¹ (fluier) s. n., pl. cavale

caval (fluier) s. n., pl. cavale

caval (cavale), s. n. – Fluier ciobănesc cu cinci găuri. – Mr. căval. Tc. kaval (Șeineanu, II, 96; Meyer 184; Lokotsch 1135); cf. alb. kavali, bg., sb. kaval.

caval, fluier* mare cu „dop” și cinci găuri pentru degete, cu sunet moale, catifelat. Este răspândit în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și prin S Moldovei. În partea de mijloc a Moldovei, prin c. se înțelege fluierul mare fără dop și cu șase găuri.