CANTATĂ, cantate, s. f. Compoziție muzicală cu caracter solemn sau liric, pentru soliști și orchestră, cu sau fără cor. ◊ (În compusul) Cantată-oratoriu = compoziție vocal-instrumentală pe un libret cu temă dramatică. – Din it. cantata.

cantată sf [At: ENC. ROM. / Pl: ~te / E: it cantata] 1 Compoziție muzicală ocazională, cu caracter solemn sau liric, pentru voci, solo, cor și orchestră. 2 (îc) ~oratoriu Compoziție vocal-instrumentală pe un libret cu temă dramatică.

CANTATĂ, cantate, s. f. Compoziție muzicală ocazională, cu caracter solemn sau liric, pentru voci, solo, cor și orchestră. ◊ (În compusul) Cantată-oratoriu = compoziție vocal-instrumentală pe un libret cu temă dramatică. – Din it. cantata.

CANTATĂ, cantate, s. f. Compoziție solemnă, ocazională, pentru voci, solo, cor și orchestră.

CANTATĂ, cantate, s. f. Compoziție solemnă, ocazională, pentru voci, solo, cor și orchestră. – It. cantata.

CANTATĂ s.f. Compoziție solemnă ocazională, pentru voci, solo, cor și orchestră, avînd la bază un poem epic. [< it. cantata, cf. fr. cantate].

CANTATĂ s. f. compoziție vocal-instrumentală solemnă lirică pentru soliști, cor și orchestră, asemănătoare cu oratoriul. (< it. cantata, fr. cantate)

CANTATĂ ~e f. Piesă muzicală de mari proporții, cu caracter solemn sau liric, executată de cor, soliști și orchestră. /<it. cantata

cantată f. 1. mică poemă proprie a fi pusă în muzică; 2. însăș muzica unei cantate.

*cantátă f., pl. e (it. cantata). Muz. Mică poemă făcută ca să fie cîntată. Melodia după care se cîntă această poemă.

cantată-oratoriu s. f. (muz.) Compoziție vocal-instrumentală în mai multe părți, având la bază un libret cu o desfășurare dramatică ◊ „Nu departe ca sferă emoțională (de unde o anume monotonie a programului) s-a aflat cantata-oratoriu «Mihai Viteazul» de V.H.” Sc. 29 X 78 p. 4 (din cantată + oratoriu; D.Muz.)

cantată s. f., g.-d. art. cantatei; pl. cantate

cantată s. f., g.-d. art. cantatei; pl. cantate

cantată s. f., pl. cantate

cantată (< it. și lat. cantare „a cânta”), gen muzical cristalizat din madrigalele* italiene solistice, în care vocea (1) este acompaniată de un mic grup coral și un instrument (de preferință lauta*). Termenul s-a fixat în sec. 17, desemnând o lucrare vocală însoțită de acomp. instr., cu caracter dramatic sau narativ, cântată de un singur solist*, structura sa [arii (1) și recitative*] fiind aleasă în funcție de subiectul literar. Spre deosebire de oratoriu*, c. și-a însușit treptat sfera conținutului liric. Dintre compozitorii care au abordat acest gen în sec. 17 se numără Giulio Caccini, Jacoppo Peri, Claudio Monteverdi, Giacomo Carissimi, acesta din urmă utilizând în mai mare măsură teme religioase, genul fiind integrat treptat în repertoriul de cult. Alessandro Scarlatti oferă genului o strălucire deosebită, dezvoltându-i forma prin introducerea ariei da capo și utilizând, datorită perfecționării instr. de coarde, elemente de virtuozitate în partitura* grupului de instr. Sec. 18 adaugă noi pași în evoluția c.: ariile sunt constituite din teme contrastante (pentru obținerea caracterului dramatic) începutul și finalul lucrării este conceput instr. (ritornela, v. riturnelă). Depășind granițele Italiei, genul este adoptat în Franța (Louis-Nicolas Clérambault, François Couperin, André Campra) și Germania (Georg Philipp Telemann, Johann Mattheson, Michael și Johann Christian Bach, Dietrich Buxtehude și Georg Friedrich Haendel) unde s-a dezvoltat în special c. bis. Compuse pentru soliști, cor (1) și orgă* (sau orch.), aceste creații aveau, cu necesitate, în final, forma unui coral*, intonat și de comunitate. Dar c. laică nu era definitiv expuzată din repertoriul curent, fiind compusă numai ocazional, cu prilejul festivităților publice, evenimentelor familiale. În creația lui J.S. Bach, genul ocupă un loc important, atât calitativ cât și cantitativ (295 de c., structurate în cinci cicluri), religioase în cea mai mare parte dar și laice, între acestea din urmă cele mai cunoscute fiind Cantata cafelei și Phoebus și Pann. Spre sfârșitul sec. 18, termenul de c. a fost utilizat în sens larg, cu referire la lucrări vocal-instr., incluzând solo-uri, coruri și numere* instr., cu tematică diversă de cult sau laică, dramatice sau lirice, deseori confundându-se ca formă cu oratoriul, pasiunea* sau opera*. Creații reprezentative în sec. 18 și 19 au scris: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Robert Schumann, Carl Maria von Weber, Hector Berlioz, Camille Saint-Saëns; în sec. 20 Serghei Prokofiev, Dmitri Kabalevski, Ralph Vaughan Williams, Cyrill Scott. Între cele mai valoroase lucrări românești se numără: Gheorghe Doja de Constantin Palade, Cantata păcii de Zeno Vancea, Cantata victoriei de Gheorghe Dumitrescu, Cantata dramatică, 1877 de Doru Popovici, Cantata festivă de Cornel Țăranu, Cantatele I, II, III de Ștefan Niculescu, Columna de Sabin Păutza.

CANTATĂ (< fr. cantate ; it. cantata, din. lat. cantare, a cînta) Mic poem ale cărui versuri sînt puse pe muzică. Termenul cantată mai este folosit și pentru acele compoziții muzicale, solemne, pe mai multe voci, cu acompaniament muzical. Ea cuprinde două părți: recitările și ariile (Cantate pour les enfants dune maison de charité de Lamartine). Creatorul cantatei este socotit scriitorul francez J.J. Rousseau, care preconiza ca stilul cantatei să apară mai însuflețit în arii față de recitări.