butcă s.f. (înv.; arh.) Trăsură de lux, de obicei închisă; caleașcă. Dă poruncă să fie gata butca și slujitorii (SADOV.). • pl. butci, și botcă s.f. /<ucr. бутка.

BUTCĂ, butci, s. f. (Învechit și arhaizant) Trăsură de lux (de obicei închisă); caleașcă. V. rădvan. Vel-armașe Toadere... dă poruncă să fie gata butca și slujitorii. SADOVEANU, Z. C. 169. Șirag de rădvane și de butci veneau pe urmă. GALACTION, O. I 74. S-a gătit frumos ș-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă. CARAGIALE, O. II 240.

BUTCĂ, butci, s. f. (Înv. și arh.) Caleașcă. – Ucr. budka.

BUTCĂ s.f. (Mold.) Trăsură boierească închisă; caleașcă. Împăratul au luat pe Dimitrașco-Vodă și l-au ascuns într-o butcă a lui, de cele cu două roate. NECULCE. Primblîndu-se pe la Prut Cu butca cu patru cai. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. Etimologie: ucr. budka. Cf. leagăn. substantiv feminin

butcă f. Mold. caleașcă: trase butca dinaintea bordeiului AL. [Rut. BUDKA, bordeiu (v. botcă) și un fel de trăsură].

bútcă f., pl. ĭ (rus. búdka, gherita, butca, dim. d. búda, baracă, d. vgerm. bûde, azĭ bude, baude, baracă. V. budă, bujdă). Trăsură de lux acoperită (cupeŭ), cum era la modă pe la 1848 (V. rădvan). Gherită. Căsuță de cîne (Sadov.). V. cocă 1.

botcă² sf vz butcă

botcă² s.f. v. butcă.

butcă (înv.) s. f., g.-d. art. butcii; pl. butci

butcă (înv.) s. f., g.-d. art. butcii; pl. butci

butcă s. f., g.-d. art. butcii; pl. butci

butcă, butci.

BUTCĂ s. v. caleașcă.

butcă s. v. CALEAȘCĂ.

butcă (butci), s. f. – Caleașcă. Rut. butka, budka (Cihac, II, 31; Sanzewitsch 198; DAR); din pol. buda „colibă; capotă de trăsură”, cf. buda.