9 definiții pentru buhai (instrument; -e)

buhái1 sm [At: H III, 139 / V: buái / Pl: ~ / E: rs бyxaй] 1 (Reg) Taur. 2 (Orn; îc) ~ de-baltă Bâtlan (Botaurus stellaris). 3 (Etm; îc) ~ uI-lui-Dumnezeu Boul-lui-Dumnezeu. 4 (Pex) Berbec (sau țap) trecut de patru ani. 5 (Pfm; îe) A fi ~ul satului A fi un bărbat iubit de multe femei. 6 (Îvr; îe) A-și arunca țernă (în sau pe spate) ca ~ ui A se lăuda. 7 Sunetul scos de buhai (1). 8 (Pop; pan) Bucium. 9 Instrument confecționat dintr-o putină mică legată la gură cu o piele de oaie prin care trece un fir de păr de cal și care scoate un sunet puternic, fiind folosit de colindători de Plugușor sau în noaptea Sfântul Vasile. 10 (Reg) Rindea mare. 11 Instrument care servește la ridicarea și coborârea poliței, prâsnelului și pietrelor mari de la moară Si: (reg) crainic, cântarul-pietrelor, zăvor. 12 (Reg) Zăvor la ușa casei. 13 (Reg) Țundră neagră cu glugă. 14 (Reg) Stup care nu roiește. 15 (Reg) Loc bălegos. 16 (Iht) Porcușor (Gobio gobio). 17 (Reg) Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata).

BUHÁI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător eu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BUHÁI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BUHÁI2, buhaiuri și buhaie, s. n. Instrument popular făcut dintr-o putinică cu un singur fund, de piele (de oaie) tăbăcită și bine întinsă, prin mijlocul căruia trece un smoc de păr de cal; cînd acest smoc este tras (cu mîna umezită), pielea vibrează producînd un sunet asemănător cu mugetul taurului; se întrebuințează de colindătorii care umbắ cu plugușorul în ajunul anului nou. În ajunul sfîntului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă și mie un buhai. CREANGĂ, A. 41. [Lăutarii] numai la videre ne umplea pe noi de spaimă și frică ca buhaiul urător, în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22.

BUHÁI2, buhaiuri, s. n. Instrument muzical popular folosit de colindători în ajunul anului nou, format dintr-o putinică cu fund de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage producând un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: buhaie] – Din buhai1.

BUHÁI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cârlig, greblă, hreapcă, vergea, (reg.) crivea. (~ul este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cântarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ul este folosit de colindători.)

buhaiu m. Mold. 1. taur: poate vre’un buhaiu înfuriat i-a veni de hac CR.; 2. putinică cu o coardă pe fund, ale cării vibrațiuni imită răgetul buhaiului: cu buhaiul se colindă în seara de Sf. Vasile, urând plugușorul; 3. (de baltă), pasăre numită și bou de baltă, ale cării strigăte repețite vestesc (după credința poporului) un an mănos; 4. om gros și gras cu glas de taur; 5. stupul ce nu roiește; 6. rândea mare purtată de doi inși; 7. Buc. cârligul coasei; 8. partea morii care ridică sau coboară polița, prisnelul și pietrele. [Rut. BUHAĬ].


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

BUHAI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cîrlig, greblă, hreaptă, vergea, (reg.) crivea. (~ este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cîntarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ este folosit de colindători.)

BUHAIU subst. 1° „taur” 2° „bură”. 1. – (Dm); Buhăfescu (Bîr I); -ești s.; -ilă (Am). 2. Buhalcea, Laslău (C 10 Ștef 38); Buhăic/eți, -eani ss.

Intrare: buhai (instrument; -e)
buhai (instrument; -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N65)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buhai
  • buhaiul
  • buhaiu‑
plural
  • buhaie
  • buhaiele
genitiv-dativ singular
  • buhai
  • buhaiului
plural
  • buhaie
  • buhaielor
vocativ singular
plural
* forme elidate – (arată)