bucățea sf [At: DA / Pl: ~ele / E: bucată + -ea] Bucată mică.

bucățea s.f. Dim. al lui bucată; bucățică. • pl. -ele. /bucăți, pl. lui bucată + -ea.

BUCĂȚEA, bucățele, s. f. Bucățică. – Din bucată + suf. -ea.

bucățică s.f. 1 Dim. al lui bucată; bucățea. 2 Părticică tăiată dintr-un corp solid. ◊ Bucățică ruptă = (fam.; cu privire la o persoană care seamănă perfect cu unul din membrii familiei sale) la fel, întocmai, identic. ∆ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă v. semăna. ◊ Expr. A face bucățele = a fărîmița. Îl făcu bucățele-bucățele, cu paloșul (ISP.). = A(-i) lua bucățica de la gură = a lipsi (pe cineva) pînă și de strictul necesar traiului. A-și trage (sau a-și lua, a-și da bucățica) de la gură v. gură. ♦ Ceea ce servește de mîncare (în cantitate mică). I-a mai rămas o bucățică de mămăligă (CR.). 3 (fam.) Fată (sau femeie) frumoasă. ♦ Femeie de moravuri ușoare. • pl. -ele. /bucăți, pl. lui bucată + -ică.

bucățea (pop.) s. f., g.-d. art. bucățelei; pl. bucățele, art. bucățelele

bucățică/bucățea s.f., g.-d. art. bucățelei; pl. bucățele

BUCĂȚEA s. v. bucățică, fărâmă, pic.

bucățea s. v. BUCĂȚICĂ. FĂRÎMĂ. PIC.

a-i număra cuiva bucățelele / îmbucăturile expr. (peior. – d. gazde, în raport cu oaspeții) a fi zgârcit cu tratația oferită unui musafir.