blești vb. IV. intr. (reg.) 1 A răsufla (greu), a-și trage (cu greu) răsuflarea. 2 A îngăima, a vorbi (greu). Amin! bleștesc eu cu jumătate de gură (CR.). ♦ (tr., refl.) A (se) moleși, a (se) înmuia, a slăbi; a (se) pleoști. 3 A vorbi mult; a flecări, a trăncăni. La ce bleștești așa din gură? (CAM.). • prez.ind. -esc. /form. expr; cf. pleoști, blegi.

BLEOȘTI vb. IV v. blești.

BLEȘTI, bleștesc, vb. IV. Intranz. (Mold., Bucov.;. construit de obicei cu o negație sau cu «abia») A sufla (greu); a-și trage (cu greu) sufletul. ♦ (Determinat prin. «din gură») A articula cu greu un sunet (din cauza lipsei- de suflu), a vorbi greu (din cauza slăbiciunii sau a spaimei). Baba era umflată cît o bute și nici nu putea blești măcar din gură. CREANGĂ, P. 15. ♦ A scoate un cuvînt, a spune (măcar) un cuvînt; a crîcni. Nu care cumva să bleșteștr din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pămîntului. CREANGĂ. P. 207. ◊ Tranz. A rămas cu gura căscată, fără să bleștească un cuvînt. CREANGĂ, A. 60. ♦ A vorbi mult, a da din gură. La ce bleștești așa din gură? CAMILAR, N. II 255. – Variantă: bleoști vb. IV.