belcanto sn [At: DEX / E: it bel-canto] Stil italienesc de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin accentul pe frumusețea liniei melodice.

belcanto s.m. (muz.) 1 Stil de interpretare vocală, specific operei italiene între sec. 17 și începutul sec. 19, care urmărește linia melodică și virtuozitatea interpretării. 2 Muzică de operă care promovează acest stil. • /<it. bel canto.

BELCANTO s.n. Termen din muzica vocală italiană, referitor la stilul de interpretare, care urmărește cu precădere frumusețea liniei melodice. [< it. belcanto – cînt frumos].

BELCANTO s. n. stil de interpretare în muzica vocală italiană, care urmărește frumusețea liniei melodice. (< it. bel canto)

BELCANTO n. Stil tradițional italian de interpretare în muzică vocală, caracterizat prin frumusețea sunetului emis și prin virtuozitate. /<it. belcanto

belcanto s. n., art. belcantoul

belcanto s. n., art. belcantoul

belcanto s. n.

bel-canto (cuv. it. „cântare frumoasă”), denumire dată, în sec. 19, artei vocale italiene eminamente operistice. Dezvoltată odată cu opera*, această artă cerea, prin analogie cu practica instr., extrema egalitate și mobilitate a vocii (1) și o fină cultură a sunetului. Esența b. constă în virtuozitatea și abundența ornamentării* liniei melodice ca și în libertatea de a improviza*, ce era acordată cântărețului. Atinge maximum de dezvoltare în sec. 17-18 și joacă un mare rol în istoria muzicii. În sec. 19 noile cerințe ale operei romantice (intensitatea expresiei, forță dramatică, volumul vocal etc.) duc la dispariția b. clasic. Astăzi, prin b. se înțelege școala vocală it. în general. V. canto; operă, voce.