BAN², bani, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Titlu purtat de dregătorul delegat de domn la guvernarea Olteniei; (și în forma mare ban) primul demnitar în ierarhia dregătorilor. ♦ (În Moldova) Dregător domnesc. 2. Persoană care deținea acest titlu. 3. Guvernator al unei regiuni de graniță în regatul Ungariei. – Cf. magh. ban, sb. ban.

ban¹ sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~i / E: ns cf mg bán, srb ban] (Iuz) 1-2 (Rangul de) guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria federală. 3-4 (Rangul de) mare dregător în Țara Românească după secolul al XV-lea. 5-6 (Îs) Mare (sau vel) ~ (Rangul de) guvernator al Banatului, Severinului și, apoi, al Olteniei. 7-8 ( Mun) Persoană care avea (cel mai înalt rang boieresc). 9 (Pop; îc) -ul-Mărăcine Dans popular asemănător horei. 10 (Pop; îae) Melodie după care se execută acest dans.

ban² s.m. I (în Ev. Med.) 1 (în Ungaria) Guvernator al unei regiuni de graniță. 2 (la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuții politice, administrative, judecătorești și militare. ◆ Persoană care avea acest titlu. 3 (în Țara Rom.) Rang de mare dregător după sec. 15. ◆ Persoană care avea acest rang. 4 (și mare ban) Titlu purtat de boierul care guverna Banatul Severinului și apoi Oltenia (sfîrșitul sec. 15-1831). ◆ Boier care purta acest titlu și care era primul demnitar după domn, în ierarhia dregătorilor. ◇ Expr. Voia la dumneata (ca la banul Ghica) v. voie. 5 (în Mold.) Dregător domnesc (în sec. 17). II Compus: (pop.) banul-Mărăcine = dans popular asemănător cu hora. ◆ Melodie după care se execută acest dans. pl. -i. /cf. magh. bán, srb. ban.

BAN² sm. 🔎 1 Odinioară, un fel de guvernator al Olteniei, numit de către Domn dintre oamenii cei mai de frunte, sau din rudele lui de aproape, și care exercita în cele cinci județe o autoritate administrativă și judiciară aproape suverană; în veacul al XVIII-lea, se numea Ban al Craiovei, primul boier al Țării-Romînești care sta în fruntea sfatului domnesc, avîndu-și reședința totdeauna în București și bucurîndu-se de o autoritate numai nominală asupra Olteniei, unde administrau de fapt ispravnicii de județe, sub supremația unui caimacam al Craiovei ¶ 2 Mold. Demnitar de rang inferior, ocupînd rîndul între spătar și paharnic; introducerea acestei boierii datează din anul 1705, cu a doua venire la domnie a lui Antioh Cantemir ¶ 3 În Ungaria, odinioară, al treilea demnitar între stegarii țării, guvernator al districtelor grănițărești: Banul Croației, Slavoniei, Dalmației, Severinului, etc.; în timpurile din urmă (pînă înainte de războiul mondial, numai guvernator al unuia din ținuturile autonome, al Croației și al Slavoniei [srb. ban].

BAN¹ sm. 🪙 1 Mică monetă de aramă (1/100 dintr’un leu) (🖼 338, 339, 340) ¶ 2 La origine, banul trebue să fi fost o monetă cu efigia Banului care pusese să-l bată; mai tîrziu, banul propriu zis avea numai o valoare nominală (= 1/10 dintr’o costandă sau dintr’un potronic = 1/52 dintr’un taler = 1/120 dintr’un leu 1/200 dintr’un ughiu = 1/330 dintr’un galben ¶ 3 pop. Piesă de zece bani, gologan ¶ 4 Moneta cea mai măruntă, de valoarea cea mai mică (comp. PARA): n’am nici un ~; văzu el acum că o mie de vorbe un ~ nu fac (ISP.) ¶ 5 Monetă în genere: ~ul ce s’au aflat mai jos de Roman așa era de mare cît șăștacul (M.-COST.); un ~ de zece, monetă de 10 bani, gologan: fie-care dă gazdei un ~ de zece, pentru gazul ce se arde (BR.-VN.); proverb: ~ul e făcut rotund, lesne se rostogolește; – ~ul rău nu se pierde; – a umbla cu doi ~i în trei pungi ¶ 6 pl. Cantitate oare-care de monetă de ori-ce fel (de aramă, de argint, de aur sau de hîrtie), de unde, pr. ext. avere, stare, bogăție: ~i îndestul și cei proști pot avea, iar mintea întreagă puțini o pot păstra (GOL.) ¶ 7 proverb Strînge ~i albi pentru zile negre, adună, economisește bani în timpurile de belșug, pentru a avea la vreme de nevoie; – pentru ~i își vinde sufletul, se zice de un sgîrcit, de un lacom de bani, care e în stare să facă ori-ce pentru bani; – parcă-l scot ~ii afară din casă, se zice de un risipitor, care nu e în stare să ție banii, ci-i cheltuește pe ori-ce; – azi cu ~i, mîine fără ~i, se zice celor ce vin să cumpere pe datorie, și cărora nu li se poate face credit; – a arunca ~ii pe fereastră, a cheltui banii fără socoteală, nebunește, pe nimicuri; – a mînca ~i cu lingura, a avea bani foarte mulți, a fi putred de bogat; – a-l lăsa în ~ii lui, a lăsa pe cineva în voia lui, să facă ce va voi, a-i da pace; – a da ~i pe miere, a certa, a dojeni aspru ; – ~i au și Țiganii dară cinste nu, se zice acelora cari se fălesc cu avuția lor, fără a fi însă oameni de treabă; – cînd ai ~i, ai și dușmani, cei bogați sînt invidiați de mulți; – ~ii strîngătorului pe mîna risipitorului; – omul fără ~i e ca pasărea fără aripi ¶ 8 Fecior de ~i gata, se zice despre un om care trăește fără să muncească, cheltuind banii părinților ¶ 9 Cu înțelesul pl. se întrebuințează și sg. ban, dar mai ales în maxime și proverbe: ~ul pe om îl orbește și sufletul rău îl spurcă (GOL.); – ~ul e ochiul dracului, banii ispitesc pe mulți, și din pricina lor sînt în stare să facă ori-ce; – ~ul muncit nu se prăpădește; – ~ la ~ trage, cei ce au bani mulți, pe aceia îi favorizează norocul; – ~ul te bagă afund, ~ul te scoate, arată puterea banilor ¶ 10 Mold. (PAMF.), Bănuț (la ou) ¶ 11 Trans. 💎 Banii mîțului (VIC.), părțile cristalizate ale cremenei, care se pot desface în plăci subțiri [👉 BAN²].

BAN², bani, s. m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria feudală. 2. (Titlu și funcție de) mare dregător în Țara Românească după sec. XV; (și în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deținea acest rang. – Cf. magh. ban, scr. ban.

BAN², bani, s. m. (învechit) Titlu de dregătorie: A) titlu purtat de dregătorul delegat de regele Ungariei cu administrarea unor anumite provincii (Croația, Dalmația, Severinul), pe care și-l adaugă în titulatură și domnii Țării Romînești după ce au luat în stăpînire, în secolul al XVI-lea, Cetatea Severinului; b) (și în forma mare-ban) titlu purtat de dregătorul delegat de domnul Țării Romînești cu cîrmuirea Olteniei; (mai tîrziu) titlu purtat de primul boier în rang (numit ban al Craiovei), care-și avea reședința la București și se bucura de o autoritate numai nominală asupra Olteniei; c) titlu purtat de dregătorii delegați cu administrarea unor județe (ca, de exemplu, Mehedinți, Tismana etc.). Doi lipcani de olaci se trămiseră cu această veste banului și vătafului Neagu. ODOBESCU, S. A. 100. Poftim, arhon bane (îi arată un scaun). – Sărut mînile! ALECSANDRI, T. 1333. Banul, cîrmuind singur banatul Craiovei și fiind domnului numai vasal, a trebuit să aibă o oștire a sa.

BAN², bani, s. m. (Înv.) Titlu de dregător: a) (și în forma mare-ban) titlu purtat de dregătorul delegat de domnul Țării Romînești cu cîrmuirea Olteniei; (mai tîrziu) titlu purtat de primul boier în rang din Țara Romînească (numit ban al Craiovei); b) titlu purtat de dregătorii delegați cu administrarea unor județe din Oltenia; c) titlu purtat de dregătorul delegat de regele Ungariei cu administrarea unor provincii. – Sb. ban.

BAN² ~i m. 1) Titlu și funcție de mare dregător în Țara Românească după sec. XV. 2) Persoană care deținea acest titlu. /<ung. bán, sb. ban

Ban m. 1. odinioară numele guvernatorului Craiovei, locțiitorul Domnului în Oltenia și în urmă primul boier al Țării-Românești; pe când în Moldova, Banul era un rang inferior, venind ierarhicește după paharnic; 2. guvernatorul unui ținut în Austro-Ungaria: Banul Croației, Slavoniei. [Ung. BÁN. Persanul BAN, stăpân, a dobândit în limbile slave sensul de «guvernator», cu care trecu în turca, sârba, maghiara și româna. Titlul de Ban îl purtau locțiitorii regilor unguri în Severin, apoi în Bosnia și Croația, unde deja în secolul al X-lea documentele bizantine menționează un boanos].

ban! int. exprimă sunetul clopotului: ban! ban!

1) ban m. (germ. ban, poruncă supt amenințare de pedeapsă, jurisdicțiune, ocol, județ, ngerm. bann, cu verbu bannen, a fermeca, verbannen, a exila, francic banjan, got. bandνjan, de unde fr. bannir, a exila. Sunetu a rămas intact ca’n lat. annus, rom. an. D. rom. vine ung. bán, sîrb. bg. ban, domn, stăpîn; vpol. ban, bsn, monetă. Înț. a evoluat de la județ la stăpînu județuluĭ, „ban”, apoĭ la moneta banuluĭ. V. banal). Titlu conferit de regiĭ Ungariiĭ unor nobilĭ inferiorĭ în Transilvania, apoĭ comandanților unor provinciĭ de frontieră, ca Croația, Bosnia, Dalmația și, maĭ ales, Severinu (1368). După anul 1500, acest titlu trecu guvernatoruluĭ Craioveĭ (care era considerat ca locotenent al domnuluĭ în Oltenia). Mai pe urmă, primu boĭer în Țara Românească. Un boĭer maĭ mic în Moldova (pe la 1700) între marele spătar și și marele paharnic (la Xen., 3, 162, după paharnic). Guvernator austro-unguresc în Croația și Slavonia. Ban de județ, bănișor.

Banul (Insula) m. V. Gura-Văii.

Gura-Văii f. numită și Golul sau Insula Banului, cea mai însemnată insulă a Dunării în jud. Mehedinți, importantă pentru apărarea defileului Vârciorova; 2. afluent al Oltului; 3. localitate în Mehedinți cu o carieră de gresie calcaroasă, cea mai bună piatră de construcțiune din țară.

Manta (Banul) m. faimos general al lui Mihai Viteazul.

Mihalcea (Banul) m. vestit general al lui Mihaiu-Viteazul, torturat și sugrumat în închisoare după moartea eroului (1601).

Udrea (Banul) m. unul din generalii lui Mihaiu-Viteazul.

Văcarescu m. ilustră familie română care a dat Munteniei o pleiadă de poeți: 1. (Banul Ienăchițâ), fruntașul învățaților români din sec. XVIII, autorul primei Gramatici române (1787) și a unei Istorii a împăraților otomani (1740-1799); 2. (Clucerul Alecu), fiul celui precedent, exilat din țară și mort în temnițele Turciei către 1795; 3. (Logofătul Nicolaie), al doilea fiu al lui Ienăchiță (mort 1830); 4. (Logofătul Iancu), fiul lui Alecu, inaugurează poezia română modernă (1786-1863).

ban s. m., pl. bani

ban s. m., pl. bani

ban (monedă, funcție) s. m., pl. bani

ban (bani), s. m. – Conte, titlu nobiliar și administrativ al vechii guvernări romînești. A fost mai întîi nume dat conților care administrau zonele de sud ale regatului Ungariei. Domnii din Munt. și-au adăugat la jumătatea sec. XIV, titlul de ban de Severin (lat. banus), schimbat în 1511 prin cel de ban de Mehedinți, și puțin mai tîrziu de Oltenia, sau de Craiova. Din sec. XV, titlul a fost cedat de domnitor demnitarului celui mai de seamă din sfatul său și de la curtea sa. Pare a fi cuvînt mongol, probabil avar. Cf. mongol bajan „bogat, avut”, titlu avar relativ echivalent cu cel al nobililor din Castilia, și care este menționat de Constantin Porfirogenetul (sec. X) cu forma βοεάνος (Korsch, Arch. slaw. Phil., IX, 487; Berneker 42). Ungurii par a fi moștenit titlul și instituția, și prin intermediul lor termenul (mag. bán) a intrat în rom., ca și în sl. banŭ, sb., cr., sl., ceh., pol. ban. Der. banat, s. n. (ținut administrat de ban: cf. Banat, provincie din vestul Romîniei); bănățean, adj. (din Banat); bănățesc, adj. (din Banat); bănățește, adv. (ca în Banat); băneasă, s. f. (soție de ban); bănesc, adj. (propriu unui ban); bănie, s. f. (funcție sau rang de ban); bănișor, s. m. (prefect numit de ban în fiecare din cele cinci județe ale Olteniei; funcție desființată în 1761); bănișorie, s. f. (prefectură, funcție de bănișor).

Banul Mărăcine, joc* popular, de origine cultă, introdus în saloanele și școlile din Transilvania pe la mijl. sec. trecut și răspândit în toată țara. Aparține tipului de călușer* ardelean. Bărbătesc, în monom. Cuprinde de obicei 10-12 figuri de virtuozitate, în succesiune fixă. Conducătorul jocului execută fiecare figură înaintea celorlalți. Denumirea este pusă în legătură cu legenda popularizată de V. Alecsandri despre eroul cu același nume. Melodia acestui joc, aproape întotdeauna aceeași sau în variante ușor de identificat, este una dintre cele mai vechi melodii de dans ce au fost consemnate prin tabulaturile* sec. 16-17 (cea pentru laută* a lui Jan de Lublin și cea pentru orgă a lui Ion Căianu), fapt ce a favorizat cariera cultă și semicultă ulterioară a B. Melodia folc. a cunoscut o răspândire mai largă decât teritoriul propriu-zis al țării (în zonele – precum Podhale poloneză – unde păstoritul și haiducia au fost îndeletniciri ale populațiilor de origine românească, ceea ce a conferit melodiei denumiri ca: dans păstoresc sau dans haiducesc); caracteristicile sale intonaționale, mergând până la identificarea frazelor* componente, pot fi recunoscute și în alte jocuri (călușerul, bătuta*) ale folc. românesc actual.

BAN² (< scr.) s. m. 1. (Din sec. 10, la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare. 2. (În sec. 13-16, în Ungaria) Dregător regal, conducător al unor regiuni de graniță. 3. (În ev. med. în Țara Românească) Reprezentant al domnului în Oltenia; de la sfîrșitul sec. 15 pînă în 1831 (și în forma de mare ban), a fost primul demnitar, după domn, în ierarhia dregătorilor. Vreme îndelungată bănia a fost apanajul familiei Craioveștilor. 4. (Din sec. 17, în Moldova) Dregător domnesc. 5. Persoană care avea acest titlu.

LUNCA BANULUI, com. în jud. Vaslui, situată în lunca și pe terasele Prutului; 3.920 loc. (2000).

MOVILA BANULUI, com. în jud. Buzău, situată în Câmpia Săratei, pe râu Sărata; 2.719 loc. (2000).