BĂRBIȚĂ, bărbițe, s. f. 1. Șervețel de pânză sau de mușama care se leagă la gâtul copiilor mici când mănâncă; bavetă, bavețică. 2. (Rar) Bărbuță. – Barbă + suf. -iță.

bărbiță s.f. (fam.) 1 Bavetă. 2 Bărbuță. • pl. -e. /barbă + -iță.

BĂRBIȚĂ, bărbițe, s. f. 1. Șervețel de pânză sau de mușama care se leagă la gâtul copiilor mici când mănâncă; bavetă. 2. (Rar) Bărbuță. – Barbă + suf. -iță.

BĂRBIȚĂ¹, bărbițe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui barbă. [Rănitul] sări bărbița roșcată a popii. CAMILAR, N. II 317. Dumneata ai fost în mișcarea lui Rosnovanu, îl întrerupse... un domn cu bărbița rotundă. PAS, L. I 35.

BĂRBIȚĂ², bărbițe, s. f. Mic șervețel de pînză sau de mușama care se leagă la gîtul copiilor mici cînd mînîncă, ca să nu-și murdărească îmbrăcămintea.

BĂRBIȚĂ¹, bărbițe, s. f. (Rar) Bărbuță. – Din barbă + suf. -iță.

BĂRBIȚĂ², bărbițe, s. f. Mic șervețel de pînză sau de mușama care se leagă la gîtul copiilor mici cînd mănîncă. – Din barbă + suf. -iță.

BĂRBIȚĂ ~e f. Șorț mic (de pânză, de mușama sau de material plastic etc.) care se leagă la gâtul copiilor mici (sub bărbie) când mănâncă; bavetă. /barbă + suf. ~iță

bărbiță s. f., g.-d. art. bărbiței; pl. bărbițe

bărbiță s. f., g.-d. art. bărbiței; pl. bărbițe

bărbiță s. f., g.-d. art. bărbiței; pl. bărbițe

BĂRBIȚĂ s. 1. bărbișoară, bărbușoară, bărbuță. (Purta o ~.) 2. bavetă, bavețică, (rar) bărbie. (~ la gâtul copiilor mici.)

BĂRBIȚĂ s. 1. bărbișoară, bărbușoară, bărbuță. (Purta o ~.) 2. bavetă, bavețică, (rar) bărbie. (~ la gîtul copiilor mici.)