aparență sf [At: VARLAAM, C. II, 58 / V: (înv) ~rință / Pl: ~țe / E: fr apparence] 1-2 Fel în care cineva sau ceva se arată în exterior sau pe dinafară Si: înfățișare, față. 3 (Îe) A salva ~țele A nu lăsa să se (între)vadă nimic, din cele ce ar putea dezvălui un rău. 4 Înfățișare înșelătoare, care ascunde adevărata natură (a lucrurilor sau a persoanelor). 5 (Îlav) În ~ Pe cât pare la prima vedere, la o cercetare superficială.

APARÉNȚĂ, aparențe, s. f. Manifestarea esenței obiectelor și a fenomenelor în caracterele accesibile în mod nemijlocit percepției senzoriale; partea exterioară, vizibilă, a unui lucru, a unei ființe sau a unui fenomen; înfățișare, față. Aparențele înșală adeseori. ◊ Loc. adv. În aparență = judecînd după exterior. ◊ Expr. A salva aparențele = a da unui lucru, unei situații etc. o înfățișare care să ascundă un rău lăuntric. Deși era mîniat pe el, îi zîmbea, căutînd să salveze aparențele.

APARÉNȚĂ, aparențe, s. f. Înfățișare exterioară, vizibilă și adeseori înșelătoare a unui lucru, a unei ființe sau a unui fenomen. ◊ Loc. adv. În aparență = judecînd după exterior, la prima vedere. ◊ Expr. A salva aparențele = a da unui lucru, unei situații etc. o înfățișare care să ascundă un rău lăuntric. – Fr. apparence (lat. lit. apparentia).

APARÉNȚĂ s.f. Ceea ce pare pe din afară; înfățișare, manifestare exterioară evidentă a lucrurilor. ◊ În aparență = judecând după exterior; a salva aparențele = a da (unui lucru, unei situații) o înfățișare care să ascundă o defecțiune internă. [Var. (înv.) aparință s.f. / cf. fr. apparence, it. apparenza, lat. t. apparentia].

APARÉNȚĂ s. f. înfățișare, manifestare exterioară evidentă, uneori înșelătoare. ♦ în ~ = la prima vedere. (< fr. apparence, lat. apparentia)

APARÉNȚĂ ~e f. Înfățișare exterioară înșelătoare a unui lucru. ◊ În ~ judecând după exterior. A salva ~ele a da unei situații un aspect agreabil pentru a ascunde esența neplăcută. După toate ~ele după cum pare. [G.-D. aparenței] /<fr. apparence, lat. apparentia

aparență f. ceea ce-i aparent: aparențele sunt înșelătoare; în aparență, judecând după exterior.

*aparénță f., pl. e (lat. apparentia, fr. apparence). Înfățișare, calitatea de a fi aparent (distins): om cu aparență, om fără aparență. Înfățișare falsă, părere, irealitate: toate acestea-s numaĭ aparențe. A salva aparențele, a acoperi față de lume ceĭa ce nu vreĭ să apară. În aparență, după cum se pare, după înfățișare: lucru ușor în aparență, dar greŭ în realitate.

aparință sf vz aparență

APARÍNȚĂ s.f. v. aparență.

aparență s. f., g.-d. art. aparenței; pl. aparențe

aparență s. f., g.-d. art. aparenței; pl. aparențe

aparénță s. f., g.-d. art. aparénței; pl. aparénțe

APARÉNȚĂ s. (înv.) părere, părut. (Ceea ce vezi e doar o ~.)

APARENȚĂ s. (înv.) părere, părut. (Ceea ce vezi e doar o ~.)

DECIPIMUR SPECIE RECTI (lat.) aparența frumoasă înșală – Horațiu, „Ars poetica”, 25.

II ne faut point juger des gens sur l’apparence (fr. „Nu trebuie să judeci oamenii după aparență”) – așa începe fabula Țăranul de la Dunăre de La Fontaine (cartea XI, fab. 7). E vorba de un om simplu, de pe malul Dunării, un om cu înfățișare sălbatică de urs. Revoltat impotriva cotropitorilor romani care au ocupat și prădat plaiurile germanice, el rostește un discurs furibund, demn de un mare orator. Cine ar fi putut bănui că într-un asemenea țăran incult se ascunde atîta elocință, atîta bun simț, în stare să ofere un model de cuvîntare? Concluzia: aparențele sînt înșelătoare, să nu judecăm omul după aspectul său exterior. LIT.