amăgeu [At: VARLAAM, C. 126 / E: ngr *μαγὺς, -έως] (Înv) 1 sm Șarlatan. 2 a Înșelător.

‡AMĂGEU I. sm. Înșelător, cel ce umblă cu minciuni, cu înșelătorii: au scris aceste istorii și acel ~ Misail Călugărul (M.-COST.). II. adj. 1 Înșelător: Grecii sînt de neamul lor vicleni și amăgei (M.-COST.) ¶ 2 Neadevărat: n’au luat trup ~ cu vr’o năIucire, ce trup adevărat aseamenea ca ș’alalți oameni (VARL.) [amăgi].

AMĂGEU s.m. (Mold.) Amăgitor, înșelător. A: Amăgeul acela dzicea că va învie a treia dzi. VARLAAM. Cînd lăudătorii, mai vîrtos amăgeii, încep pre noi a ne lăuda, de sîrg să ne-aducem amente de mulțimea păcatelor noastre. L SEC. XVII, 135^r. Și amăgeul este un rău tovarășu. B 1774, 20^r; cf. M. COSTIN; DOSOFTEI, VS; NCL I, 26; CANTEMIR, IST. ♢ (Adjectival) Vicleani cu adevăr și cumpliți și înșelători și amăgei și tari și neadormiți și nevădzuți și nesimțiți vrăjmași avăm. L SEC. XVII, 12^v. Bărbații cei diezmierdați, desfrînați și amăgei. NCCD, 316; cf. VARLAAM. B: Atunce minciunile și înșălăciunea acelui amăgeu ei o vor vădi. EV., 60. C: Fu măscărit ca un mincinos, fu ocărît ca un amăgeu. C 1729, 75^v; cf. C 1729, 44^r. Variante: amegeu (C 1729, 44^r). Etimologie: gr. *mageús. Cf. alnic, amăgelnic, balamut, celarnic, celuitor, hamiș, hîtru (2), înceluitor, marghiol, măiestreț, opăcitor, șugubăț (2), șuvealnic, telpiz.

amăgéŭ m. (gr. magéys, frămîntător de pastă, contaminat de mageytis, fărmăcător și de rom. amăgesc). L. V. Amăgitor, înșelător. Adj. m. Om amăgeŭ.

amăgeu, amăgei, s.m. (înv.) impostor, șarlatan