26 de definiții pentru înfrângere

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNFRẤNGERE, înfrângeri, s. f. Acțiunea de a înfrânge; învingere; (rar) călcare a legii. – V. înfrânge.

ÎNFRẤNGERE, înfrângeri, s. f. Acțiunea de a înfrânge; învingere; (rar) călcare a legii. – V. înfrânge.

înfrângere sf [At: CORESI, EV. 19/32 / Pl: ~ri / E: înfrânge] 1 (Înv) Frângere. 2 (Nob) Pierdere a formei originare Si: înfrânt1 (2). 3 (Fig) Zdrobire a inimii Si: înfrânt1 (3). 4 (Rar) Încălcare a dispozițiilor unei legi, a unui regulament etc. Si: contravenție, înfrânt1 (4). 5 Nesocotire a voinței cuiva Si: înfrânt1 (5). 6 Curmare a unor greșeli, obiceiuri rele, cusururi, vicii Si: înfrânt1 (6). 7 (Înv) Căință. 8 Stăpânire a manifestărilor unei stări sufletești Si: înfrânt1 (8). 9 (Înv) Viață desfrânată Si: înfrânt1 (9), înfrântură (1). 10 (Înv; csnp) Suferință provocată de o boală cu transmitere sexuală Si: înfrânt1 (10). 11 Învingere în luptă Si: înfrânt1 12 (Fig) Învingere a rezistenței cuiva Si: înfrânt1 (12). 13 (Înv) Pierdere a unei bătălii Si: înfrânt1 (13). 14 (Înv) Revenire la sentimente mai bune Si: înfrânt1 (14). 15 (Înv) Smerenie. 16 (Înv) Seducere. modificată

înfrângere f. 1. pierderea unei bătălii mari; 2. infracțiune.

ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-și stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voința cuiva, a călca o lege, o dispoziție etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] – Lat. infrangere.

ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-și stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voința cuiva, a călca o lege, o dispoziție etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] – Lat. infrangere.

înfrânge [At: CORESI, EV. 27/33 / Pzi: înfrâng / E: ml *infrangere] 1-2 vtr (Înv) A (se) frânge. 3-4 vtr (Nob) (A face să-și piardă sau) a-și pierde forma originară. 5 vt (Fig; d. inimă) A zdrobi. 6 vt (D. lege, ordin etc.) A încălca. 7 vt (Rar) A nesocoti voința cuiva. 8 vt (D. cusururi, greșeli, obiceiuri rele, vicii) A curma. 9 vt A-și stăpâni o anumită stare sufletească. 10 vt (Înv) A duce o viață destrăbălată. 11 vr (Înv) A suferi de o boală venerică. 12 vt (Fig) A învinge rezistența cuiva. 13 vt (Fig) A seduce. 14 vt A învinge în luptă. 15 vr (Înv) A se căi. 16 vr (Înv) A reveni la sentimente mai bune.

ÎNFRÎ́NGE, înfrî́ng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a zdrobi (în lupte înarmate). S-a dovedit încă o dată că nu există forță în lume care să poată înfrînge popoare care și-au luat soarta în propriile lor mîini. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2773. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Îi ajutase asupra protivnicilor... de-i înfrînse. ISPIRESCU, L. 51. (Fig.) Galileu... înfrînt prin chinurile temniței, fu scos în fine la lumină. ODOBESCU, S. III 319. ◊ (Cu privire la abstracte) Strîngînd legăturile cu masele, sprijinindu-te pe mase, explicîndu-le sarcinile care stau în fața lor și mobilizîndu-le la luptă pentru rezolvarea lor, poți înfrînge orice greutate. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2436. ♦ (Cu privire la stări sufletești) A înăbuși. Mai avea remușcări, însă reușea să și le înfrîngă. SAHIA, N. 109. Orice vis, orice dorinț-a mea Eu singur le-am înfrînt încet-încet. EMINESCU, O. IV 253. ◊ Refl. pas. Deznădejdi, ce nu se-nfrîng, În grozav vîrtej se strîng. MACEDONSKI, O. I 200. ♦ (Cu privire la legi, dispoziții, ordine) A nesocoti, a încălca, a viola. A înfrînt dispozițiile legii. – Forme gramaticale: perf. s. înfrînsei, part. înfrînt..

ÎNFRÎ́NGERE, înfrîngeri, s. f.Acțiunea de a înfrînge. 1. Zdrobire, învingere. Vestea înfrîngerii lui Tomșa trecuse prin Iași ca furtuna de grindină. SADOVEANU, O. VII 155. Niciodată un cuvînt despre înfrîngere sau retragere. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. 2. Călcare, violare a legii. Înfrîngerea dispozițiilor legale.

ÎNFRÂNGE vb. tr. a învinge, a birui (în luptă). ◊ a-și stăpâni o stare de spirit. (< lat. infrangere)

A ÎNFRÂNGE înfrâng tranz. 1) A bate câștigând lupta. 2) A supune voinței sale. [Sil. în-frân-] /<lat. infrangere

înfrânge v. 1. a învinge cu totul: Traian a înfrânt pe Daci; 2. fig. a călca o lege, un ordin. [V. frânge].

înfrî́ng, -î́nt, a -nge v. tr. (lat. infringere [îld. infrángere], d. frángere, a frînge; it. infrángere și infrágnere, vfr. enfraindre, nfr. enfreindre). Înving de tot: Trăĭan ĭ-a înfrînt pe Dacĭ. Fig. Calc, violez o lege, un ordin, un tratat.

înfrî́ngere f. Învingere totală: după înfrîngerea Dacilor, Traĭan a prefăcut Dacia în provincie romană. Infracțiune.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

înfrângere s. f., g.-d. art. înfrângerii; pl. înfrângeri

înfrângere s. f., g.-d. art. înfrângerii; pl. înfrângeri

înfrângere s. f., g.-d. art. înfrângerii; pl. înfrângeri

înfrânge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfrâng, 1 pl. înfrângem, perf. s. 1 sg. înfrânsei, 1 pl. înfrânserăm; part. înfrânt

înfrânge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfrâng, perf. s. 1 sg. înfrânséi, 1 pl. înfrânserăm; part. înfrânt

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ÎNFRÂNGERE s. 1. învingere, (înv.) poticală, risipă, spargere. (~ cotropitorilor.) 2. bătaie, eșec. (A suferit prima ~ într-un meci.)

ÎNFRÂNGERE s. v. căință, mustrare, părere de rău, pocăință, regret, remușcare.

Înfrângere ≠ biruință, izbândă, succes, triumf, victorie

ÎNFRÂNGE vb. v. căi, frânge, pocăi, regreta, rupe.

ÎNFRÂNGE vb. 1. v. birui. 2. v. depăși. 3. v. stăpâni. 4. v. răzbi.

ÎNFRÎNGE vb. 1. a bate, a birui, a întrece, a învinge, (pop.) a dovedi, a prididi, a rămîne, a răpune, a răzbi, a supăra, (înv. și reg.) a supune, (înv.) a dobîndi, a frînge, a pobedi, a răzbate, a sparge, a tîmpi, a vinci. (Îi ~ pe dușmani.) 2. a birui, a depăși, a învinge, a răzbi, (livr.) a surmonta. (A ~ toate dificultățile.) 3. a(-și) birui, a(-și) înfrîna, a(-și) învinge, a(-și) stăpîni, (pop. și fam.) a(-și) struni. (Și-a ~ emoția.) 4. a(-l) ajunge, a(-l) birui, a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) cuprinde, a(-l) învinge, a(-l) podidi, a(-l) prinde, a(-l) răzbi, a(-l) toropi, (înv.) a(-l) preacovîrși, (fig.) a(-l) doborî, a(-l) lovi. (L-a ~ oboseala.)

înfrînge vb. v. CĂI. FRÎNGE. POCĂI. REGRETA. RUPE.

înfrîngere s. v. CĂINȚĂ. MUSTRARE. PĂRERE DE RĂU. POCĂINȚĂ. REGRET. REMUȘCARE.

ÎNFRÎNGERE s. 1. învingere, (înv.) poticală, risipă, spargere. (~ cotropitorilor.) 2. bătaie, eșec. (A suferit prima ~ într-un meci.)

Intrare: înfrângere
înfrângere substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • înfrângere
  • ‑nfrângere
  • înfrângerea
  • ‑nfrângerea
plural
  • înfrângeri
  • ‑nfrângeri
  • înfrângerile
  • ‑nfrângerile
genitiv-dativ singular
  • înfrângeri
  • ‑nfrângeri
  • înfrângerii
  • ‑nfrângerii
plural
  • înfrângeri
  • ‑nfrângeri
  • înfrângerilor
  • ‑nfrângerilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

înfrânge, înfrângverb

  • 1. A învinge, a birui, a bate (în luptă). DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
    • format_quote S-a dovedit încă o dată că nu există forță în lume care să poată înfrînge popoare care și-au luat soarta în propriile lor mîini. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2773. DLRLC
    • format_quote Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. DLRLC
    • format_quote Îi ajutase asupra protivnicilor... de-i înfrînse. ISPIRESCU, L. 51. DLRLC
    • format_quote figurat Galileu... înfrînt prin chinurile temniței, fu scos în fine la lumină. ODOBESCU, S. III 319. DLRLC
    • format_quote Strîngînd legăturile cu masele, sprijinindu-te pe mase, explicîndu-le sarcinile care stau în fața lor și mobilizîndu-le la luptă pentru rezolvarea lor, poți înfrînge orice greutate. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2436. DLRLC
    • 1.1. A-și stăpâni o anumită stare sufletească. DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
      sinonime: înăbuși
      • format_quote Mai avea remușcări, însă reușea să și le înfrîngă. SAHIA, N. 109. DLRLC
      • format_quote Orice vis, orice dorinț-a mea Eu singur le-am înfrînt încet-încet. EMINESCU, O. IV 253. DLRLC
      • format_quote reflexiv pasiv Deznădejdi, ce nu se-nfrîng, În grozav vîrtej se strîng. MACEDONSKI, O. I 200. DLRLC
    • 1.2. rar A nesocoti voința cuiva, a călca o lege, o dispoziție etc. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote A înfrânt dispozițiile legii. DLRLC
etimologie:

înfrângere, înfrângerisubstantiv feminin

  • 1. Acțiunea de a înfrânge. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Vestea înfrîngerii lui Tomșa trecuse prin Iași ca furtuna de grindină. SADOVEANU, O. VII 155. DLRLC
    • format_quote Niciodată un cuvînt despre înfrîngere sau retragere. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. DLRLC
    • 1.1. rar Călcare, violare a legii. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Înfrângerea dispozițiilor legale. DLRLC
etimologie:
  • vezi înfrânge DEX '09 DEX '98

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.