23 de definiții pentru încuviințare

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. [Pr.: -vi-in-] – V. încuviința.

încuviințare sf [At I. NEGRUZZI, S. I. 241 / Pl: ări / E: încuviința] 1 Punere de acord cu cineva. 2 (Rar) Acordare cuiva a unui avantaj cerut. 3 Aprobare. 4 Permisiune.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – V. încuviința.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțămînt, permisiune. Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.

încuviințáre f., pl. ărĭ. Aprobare, admisiune, permisiune.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.

încuviința [At: I. NEGRUZZI, S. II, 150 / Pzi: ez / E: în- + cuviință] 1 vi A fi de acord. 2 vt A permite. 3 vt (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.

A ÎNCUVIINȚÁ ~éz tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviință

încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].

încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

încuviințare (-vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări

încuviințáre s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări

încuviința (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințea

încuviințá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviințéz, 3 sg. și pl. încuviințeáză

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ÎNCUVIINȚÁRE s. 1. v. aprobare. 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțământ, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (livr.) accept, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.)

ÎNCUVIINȚARE s. 1. acceptare, admitere, aprobare, consimțire. (~ scoaterii la concurs a unui post vacant.) 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ cuiva.)

ÎNCUVIINȚA vb. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să scoată la concurs postul vacant.)

A încuviința ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

încuviințare, încuviințări s. f. (intl.) 1. palmă grea, pumn greu. 2. lovitură dată cu palma sau pumnul.

Intrare: încuviințare
încuviințare substantiv feminin
  • silabație: -vi-in- info
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • încuviințare
  • ‑ncuviințare
  • încuviințarea
  • ‑ncuviințarea
plural
  • încuviințări
  • ‑ncuviințări
  • încuviințările
  • ‑ncuviințările
genitiv-dativ singular
  • încuviințări
  • ‑ncuviințări
  • încuviințării
  • ‑ncuviințării
plural
  • încuviințări
  • ‑ncuviințări
  • încuviințărilor
  • ‑ncuviințărilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

încuviința, încuviințezverb

  • 1. A fi de acord. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176.
    • format_quote Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8.
    • format_quote Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115.
    • 1.1. tranzitiv Consimți, permite, îngădui. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89. DLRLC
etimologie:
  • În + cuviință DEX '98 DEX '09

încuviințare, încuviințărisubstantiv feminin

  • 1. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. DLRLC
    • format_quote Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. DLRLC
    • format_quote Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241. DLRLC
etimologie:
  • vezi încuviința DEX '98 DEX '09

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.