ȚÂNGĂU s. m. v. țingău.

țângău sm [At: HELIADE, D. J. 159/20 / V: țin~, (reg) țan~, țăn~, țangâu, țincău, țânglău / Pl: ~ăi / E: țânc² + -ău] (Pop; dep) 1 Flăcăiandru (1). 2 (Pex) Țânc² (22). 3 (Buc) Copil slăbuț, dar harnic.

ȚÂNGĂU, țângăi, s. m. (Pop. peior.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țingău s. m.] – Țânc + suf. -ău.

ȚÂNGĂU ~i m. Băiat ajuns la vârsta adolescenței; băiețan; puștan. /țânc + suf. ~ău

ȚINGĂU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângău s. m.] – Țânc + suf. -ău.

țangău sm vz țângău

țangâu sm vz țângău

țăngău sm vz țângău

țânglău sm vz țângău

țincău sm vz țângău

țingău² sm vz țângău

ȚINGĂU s. m. v. țângău.

ȚINGĂU, țingăi, s. m. (De obicei depreciativ) Tînăr abia trecut de vîrsta copilăriei; flăcăiaș. O urma un fel de țingău adus din spate și cam deșelat, cu ochi încercănați și sticloși. M. I. CARAGIALE, C. 20. Tu nu ai un țingău de flăcău de însurat? ȘEZ. I 149. (Cu pronunțare regională) Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țîngău; om tocmai în puterea vîrstei, frumos și arătos. CARAGIALE, S. N. 13.

țingău m. Mold. 1. băietandru; 2. fig. tânăr fără experiență: pe drum s’a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țingău CAR. [V. ținc].

țingăŭ m. (d. țînc saŭ ung. cinkó, fetișcană). Vest. Iron. Băĭetan, mucos, tînăr (care pretinde lucrurĭ marĭ): cum să îndrăznească asta un țingăŭ? – Și țincăŭ (Br.). V. țincar.

țingău (reg.) s. m., art. țingăul; pl. țingăi, art. țingăii

țingău (reg.) s. m., art. țingăul; pl. țingăi, art. țingăii

țingău s. m., art. țingăul; pl. țingăi, art. țingăii

ȚÂNGĂU s. v. băietan, băiețandru, copilandru, flăcăiandru.

țîngău s. v. BĂIETAN. BĂIEȚANDRU. COPILANDRU. FLĂCĂIANDRU.

țângău, țângăi, s.m. (pop.; peior.) 1. băietan, flăcăiaș, țingău, băiețandru. 2. (fig.) tânăr fără experiență.