știc¹ sn [At: LEXIC REG. 32 / V: (reg) st~ (Pl: ~uri), ~ici, ~ichi / Pl: ? / E: ns cf ștircă, ger Stickel „arac”] 1 (Mun; îf știchi) Băț. 2 (Mun; îe) A pune ~ichiul (pe cineva) A bate (pe cineva). 3 (Reg) Mustuitor. 4 (Reg; îf stici) Prăjină cu care se conduce barca. 5 (Reg; îf stic) Spetează la loitră.

știc² sn vz știh

știc³ sn vz ștuc¹

stic¹ sn vz știc¹

stici sn vz știc¹

știchi sn vz știc¹

STIC, sticuri, s. n. Orificiu de golire la furnalul de oțel Siemens-Martin.

sticĭ n., pl urĭ (cp. cu ngr stixis, împungere, orĭ cu germ. stich, suliță). Sud. Ghĭonder, prăjină de împins luntrea pe baltă. – În Vc. stică, pl. f. ĭ, pătăchie, prăjină cu clește de stins lumînările în biserică. În Ml. stichĭ: a te pune cu stichĭu pe cineva, a stăruĭ mult pe lîngă el (Cod. și rev. I. Crg. 7, 263).

STIC s. v. spetează.

stic s. v. SPETEAZĂ.

știc (-curi), s. n. – (Înv.) Baionetă. Germ. Stich, prin intermediul rus. štyk (Cihac, II, 393). – Pare dublet al lui stici, s. n. (prăjină).

știc, ștícuri, s.n. (reg.) 1. băț. 2. băț bifurcat la un capăt cu care se zdrobesc strugurii pentru a obține mustul; mustuitor, ștircă. 3. (în forma: știci) prăjină cu care se conduce barca. 4. (în forma: stic) spetează la loitră.