ȘFICHI, (I) interj., (II) șfichiuiri, s. n. I. Interj. Cuvânt care imită șuieratul biciului. II. S. n. 1. Capătul subțire și neîmpletit al biciului; pleasnă. ♦ Lovitură dată cu vârful biciului. ♦ Fig. Vorbă răutăcioasă, răutate, împunsătură. ◊ Expr. A lua (pe cineva) în șfichi = a înțepa cu vorba; a ironiza. 2. Mănunchi, grup de fire de păr. – Onomatopee.

ȘFÍCHI, (I) interj., (II) șfichiuri, s. n. I. Interj. Cuvânt care imită șuieratul biciului. II. S. n. 1. Capătul subțire și neîmpletit al biciului; pleasnă. ♦ Lovitură dată cu vârful biciului. ♦ Fig. Vorbă răutăcioasă, răutate, împunsătură. ◊ Expr. A lua (pe cineva) în sfichi = a înțepa cu vorba; a ironiza. 2. Mănunchi, grup de fire de păr. – Onomatopee.

ȘFICHI², șfichiuri, s. n. 1. Vîrful biciului, lăsat neîmpletit; pleasna. A rîs și Dumitru, mîngîind șfichiul harapnicului. SADOVEANU, P. S. 82. Zveltul bici cu șfichiul lui sonor de mătase. vestise cetățenii pașnicului oraș că le-a sosit un nou emul al lui Hipocrat. ANGHEl, PR. 88. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cînepă, împletită de mîna lui, și cu șfichiul de mătasă, cu care pocnea de-ți lua, auzul. CREANGĂ, P, 107. ◊ (în contexte figurate) Prinse a alerga, ca mînat de un bici nevăzut, cu șfichi de foc. SADOVEANU, O. VII 363. Atinge-ți caii cu alga ta cu șfichi de spumă, O, tu crăiasa fantaziei. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 7. 2. Lovitură dată cu pleasna biciului. A dat un șfichi calului. Fig. Intra în cabina de baie, își biciuia grăsimea sub asprele șfichiuri de duș. C. PETRESCU, C. V. 142. ♦ Fig. Vorbă răutăcioasă care ustură; înțepătură. După multe șfichiuri ce-a primit moș Luca de la unii-alții... am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. CREANGĂ, A. 128. ◊ Expr. A lua în șfichi = a înțepa cu vorba, a ironiza. Cei cu sacii în căruțe luau uneori în șfichi pe morar. SADOVEANU, M. C. 126. 3. Mănunchi de fire de păr, (în special) vîrful mustății. Își băgă, pînă a nu intra, căciula în sîn... și-și petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. Gazda mea avea musteți... și, cînd zic aceasta, înțeleg două șfichiuri de păr sure și lungi. HOGAȘ, M. N. 79. ♦ Extremitate ascuțită, capăt, vîrf al unui obiect. [Pescarul] se încovoaie... ca să ajungă cu șfichiul muștei pînă în alinătura de sub malul de dincolo. SADOVEANU, V. F. 67. ◊ Fig. Ceaunele cu păcură întind șfichiuri de aur, fumegă. SADOVEANU, O. I 201. Hora zburda în cerc larg, se întindea ca un șarpe, atingea cu șfichiuri alintătoare cînd pe femeile de pe margini, cînd pe bărbații din bătătura cîrciumii. REBREANU, R. I 128.

șfichi² s. n., pl. șfíchiuri

ȘFICHI s. sfârc, pleasnă, (reg.) plesnitoare, șugar. (~ de bici.)

ȘFICHI s. v. ironie, persiflare, zeflemea.

ȘFICHI ~uri n. 1) Capătul subțire, neîmpletit, al harapnicului, care produce pocnituri. 2) Lovitură dată cu vârful biciului (însoțită de o pocnitură). 3) reg. Smoc de păr care rămâne neîmpletit sau care iese de sub broboadă ori căciulă. 4) Fiecare dintre vârfurile mustăților. 5) fig. Vorbă usturătoare; împunsătură; înțepătură. ◊ A lua pe cineva în ~ a lua în râs pe cineva; a ironiza. / Onomat.

șfichĭ (Mold. nord) și sfichĭ (sud) n., pl. urĭ (var. din fișcă, și rudă cu ceh. švih, sfichĭ, lovitură de bicĭ. Cp. și cu turc. fiska, sfîrlă). Vîrfu bicĭuluĭ, lovitură de șfichĭ. – Și sflichĭ. În Olt. și Munt. vest fișcă, în toată Munt. sfîrc, în Suc. Btș. Dor. Bucov. pleasnă.

șfichi s. n., pl. șfíchiuri

ȘFICHI s. sfîrc, pleasnă, (reg.) plesnitoare, șugar. (~ de bici.)

șfichi s. v. IRONIE. PERSIFLARE. ZEFLEMEA.