ȘUȘANEA¹, șușanele, s. f. (Fam.) Pușcă lungă arnăuțească. – Din tc. șișane, șeș-hane.

șușanea¹ sf [At: DUMITRACHE, 44 / V: (înv) șisha~, șiș~, șișha~, șișin~ / Pl: ~ele / E: tc șișane, șeșhane] (Înv) Pușcă lungă cu țeava ghintuită, folosită mai ales de arnăuți.

ȘUȘANEA¹, șușanele, s. f. (Înv.) Pușcă lungă arnăuțească. – Din tc. șișane, șeș-hane.

ȘUȘANEA, șușanele, s. f. (Învechit) Pușcă lungă arnăuțească. Deasupra vetriței se încrucișau o șușanea și o sabie încovoiată, înflorite cu argint, după moda armurierilor de la Damasc. SADOVEANU, O. E. 35. Ia-ți șușaneaua și pistoalele și hai prin pădure să-l căutăm pe Miai. CAMIL PETRESCU, O. I 133. Arnăuți cu șușanele Cu argint pe la oțele. ALECSANDRI, P. P. 180. – Variante: șișanea (GHICA S. 264), șișinea (FILIMON, C. 271) s. f.

ȘUȘANEA ~ele f. înv. Pușcă purtată de arnăuți. /<turc. șeșane, șeșhame

șușaneà f. V. șișanea: încărca o șușanea POP.

șușaneá, V. șișanea.

șișanea sf vz șușanea¹

șișhanea sf vz șușanea¹

șișinea sf vz șușanea¹

ȘIȘANEA s. f. v. șușanea.

ȘIȘINEA s. f. v. șușanea.

șișaneà f. pușcă lungă arnăuțească: trei-patru șișanele totdeauna încărcate până la gură GHICA. [Turc. ȘEȘANÈ, lit. șase țevi].

șișaneá f., pl. ele (turc. șeșané, d. pers. šeš-hane, carabină cu țeava în șase ghinturĭ; ngr. sisanés, alb. bg. šišané, sîrb. šešana. V. cherhana). Vechĭ. Pușcă lungă arnăuțească. – Și șișinea (Munt.) și șușanea (Mold.). Vechĭ și șișh- La Beld. 527 și 2759 sish-.

șușanea (pușcă; spectacol improvizat) (înv.; fam.) s. f., art. șușaneaua, g.-d. art. șușanelei; pl. șușanele

șușanea (fam.) s. f., art. șușaneaua, g.-d. art. șușanelei; pl. șușanele, art. șușanelele

șușanea (pușcă, spectacol) s. f., art. șușaneaua, g.-d. art. șușanelei; pl. șușanele

șișanea (-ele), s. f. – Muschetă. – Var. șușanea. Tc. (per.) șeșhane (Șeineanu, II, 338; Lokotsch 1864), cf. ngr. σισανές, bg. šišane. Sec. XVIII, înv.

șișanea, șișanele, s.f. (înv. și reg.) pușcă lungă arnăuțească.