învinuire sf [At: GHEREA, ST. CR. II, 58 / Pl: ~ri / E: învinui] 1-4 Învinovățire (1-4). 5 (Jur; spc) Acuzare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești Si: inculpare. 6 Căutare a unei pricini de reproș cuiva Si: învinuit¹ (5). 7 Suspectare a cuiva de ceva Si: învinuit¹ (6). 8 (Ccr) Culpă.

ÎNVINUIRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație. Învinuire calomnioasă. ▭ Se apără îndurerat... de învinuirea că nu s-a arătat destul de simțitor. C. PETRESCU, A. R. 34.

învinuì v. a arunca vină asupra cuiva.

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

ÎNVINUIRE s. 1. v. acuzație. 2. v. reproș.

ÎNVINUIRE s. 1. acuzare, acuzație, învinovățire, (livr.) acuză, incriminare, (pop.) pîră, (înv.) pîrîtură, pricină, prihană. (~ neîntemeiată a cuiva.) 2. imputare, imputație, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici o ~.)

Învinuire ≠ dezvinovățire

ÎNVINUÍRE (< învinui) s. f. (Dr.) Activitate procesuală având drept scop să stabilească faptul că o persoană a săvârșit o infracțiune, să o trimită în judecată penală și să susțină vinovăția ei în fața organului de jurisdicție. ◊ Punerea sub î. = act prin care organul de urmărire penală dispune tragerea la răspundere penală a unei persoane, îi face cunoscută învinuirea și ia act de obiecțiile ei.