întâi, ~a [At: COD. VOR. 38/2-3 / V: (Mol) ~tăi, ~ași, ~âniu, (Trs) ~tii / E: ml *antaneus, -a] 1-2 no, a (Cel) care se află în fruntea unei serii, în ceea ce privește spațiul, timpul, calitatea Cf anterior, dintâi, inițial, începător, prim. 3-4 no (Îljv) ~a vreme (sau oară, dată) (Care are loc) anterior. 5 no (Înv; îe) A fi ~ul la jocul de cărți A fi în mână. 6 no (Înv; îs) Zi ~lea Prima zi a lunii. 7 sm (Îs) ~ul născut Cel mai mare dintre fii. 8 a (Rel; Îs) ~a venire sau ~ul venit Prima venire a Mântuitorului. 9 sm (Îs) -ul venit Cel care ajunge primul undeva fără a fi așteptat sau dorit. 10-11 no, a (Cel) care se află înaintea altora în privința rangului, a calităților etc. Si: superior. 12-13 no, a Cel mai de sus într-o ierarhie. 14-15 no, a Suprem. 16-17 no, a Celebru. 18 sm Cel mai bătrân. 19 av La început. 20 av Mai demult. 21 av (Îlav) Dintru ~ De la început. 22 av (Îal) Înainte de toate. 23 av (Îlav) ~ și ~ sau mai ~ și mai ~ În primul rând. 24 av Pentru prima dată. 25 av (Îlav) Mai ~ de Mai înainte de. 26 no (Îlav) (Pentru) ~a dată (sau oară) Pentru prima dată. 27 no (Înv; îs) Cel, cea ~ Dintâi.

ÎNTÂI² num. ord. (când precedă un substantiv, se folosesc formele hotărâte întâiul, întâia). 1) Care precedă pe al doilea; primul. Locul ~. Clasa ~. Întâiul pacient. ◊ De mâna ~ de calitatea cea mai bună; foarte bună. Felul ~ fel de bucate fierbinți, conținând mult lichid. Întâiul-născut copilul născut înaintea celorlalți copii; primul copil. 2) rar Care este înainte; în frunte (prin importanță sau valoare); care este mai remarcabil. Calitatea ~. /<lat. antaneus

întii no, av vz întâi

ÎNTĂI² num. ord. m. și f. v. întîi².

ÎNTÎI² num. ord. m. și f. (Cînd precedă substantivul, în forma articulată întîiul, întîia) Care se află în fruntea unei serii (în ce privește spațiul, timpul, calitatea); prim; de la început. Volumul întîi. Banca întîi. ▭ Luase un bilet de clasa a doua; domnul Lică Cartojan avea unul de clasa întîi. C. PETRESCU, Î. II 199. ◊ Zi-ntîi = prima zi a fiecărei luni. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. A. 96. ◊ Loc. adv. (Pentru) întîia dată (sau oară) = (pentru) prima dată. Întîia dată trecea Dunărea, pe care o știa doar din amintirea copilăriei. CAMIL PETRESCU, N. 63. ◊ Expr. (Familiar) Clasa întîi = de prima calitate, foarte bun. ◊ (Substantivat) Eminescu, care întîiul a dat o exprimare poetică în limba romînească zbuciumului vieții. GHEREA, ST. CR. I 219. ♦ (Învechit; precedat de «cel», «cea» etc.) Dintîi. Boboc de trandafir... dezmierdat de cele întăi raze ale soarelui. CREANGĂ, P. 276. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. Mă aștepta cea întîi decepție. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ (Substantivat, în compusul) Întîiul-născut = cel mai mare dintre fii. – Variantă: întăi (SADOVEANU, O. VII 11) num. ord. m. și f.

întăĭ ș. a., V. întîĭ.

întîĭ (vest) și întăĭ (est), -ĭe, num. ordinal (lat. *antáneus, d. ante, înainte. V. ainte). Prim, care e în aintea tuturor în timp, loc, ordine saŭ valoare: ziŭa ’ntîĭa, banca ’ntîĭa, regimentu ’ntîĭ saŭ întîĭa zi, întîĭa bancă, întîĭu regiment. Zi întîĭ (îld. întîĭe, ceĭa ce nu se zice), ziŭa ’ntîĭa a luniĭ: azĭ avem zi întîĭ, sîntem la întîĭ (îld. zi întîĭ) a luniĭ. Se zice: clasa’ntîĭa. – Întîĭa dată și (maĭ urît) întîĭașĭ dată, întîĭa oară, prima oară. – Cel (cea, ceĭ, cele) dintîĭ (de întîĭ), întîĭu, primu (maĭ ales în rang orĭ valoare). acest elev e cel dintîĭ (saŭ întîĭu) din clasa luĭ, huĭetu a ajuns pînă la cele dintîĭ (saŭ întîĭele) santinele. Adv. întîĭ, maĭ întîĭ, (fam.) maĭ întîĭ și’ntîĭ și dintru’ntîĭ (Mold. dintro’ntăĭ), la început, în ainte de toate: întîĭ cugetă, și pe urmă fă. Întîĭa oară: cînd am strigat întîĭ n’aĭ auzit. Dintru’ntîĭ maĭ înseamnă și „de la început, din capu loculuĭ”: eŭ am observat dintru’ntîĭ că drumu e răŭ.

întâi² num. m. (premiul ~/I; ~ Ianuarie), art. întâiul (~ premiu), pl. întâi, art. întâii; f. întâi (clasa/clasei/clasele ~) / (fam.) întâia (clasa întâia), art. întâia (~ clasă), g.-d. întâii (~ clase), pl. întâi, art. întâile, g.-d. pl. m. și f. întâilor corectat(ă)

!întâi² num. m. (premiul ~/I), art. întâiul (~ premiu), pl. întâi, art. întâii; f. întâi/întâia (clasa/clasei ~), art. întâia (~ clasă), g.-d. întâii (~ clase), pl. întâi, art. întâile, g.-d. pl. m. și f. întâilor

întâi num. m. (premiul întâi), art. întâiul, pl. întâi, art. întâii; f. sg. întâi, art. întâia, g.-d. întâii, pl. întâi, art. întâiile, g.-d. întâilor

întîi

ÎNTÂI adj. v. prim.

Întâi ≠ ultim

ÎNTÂIUL num. v. primul.

ÎNTÎIUL num. primul. (A ajuns acolo ~.)

întîi num. – 1. Primul, care ocupă primul loc. – 2. (Adj.) Primul, cel mai important, primordial. – 3. (Adv.) În primul rînd. – 4. (Adv.) La început. – Var. înv. întîniu. – Mr. ntińu. Origine obscură. Prima parte a cuvîntului pare a fi lat. ante. În general se admite un etimon de tipul *antaneus, metateză de la anteanus, și propeanus (Mussafia, Vokalismus, 141; Densusianu, Rom., XXX, 113; Pușcariu, Dacor., IV, 1570; Candrea-Dens., 885; Graur, BL, V, 67; Rosetti, I, 168); însă compunerea lat. pare incertă, cf. REW 493. Este mai curînd vorba de un der. vulgar de la antevenire, înlocuit de anteveniens, de tipul *antevenium › întîniu, ca în textele din sec. XVI și astăzi în Banat. Der. de la ante iniens (Skok, Rom., L, 517) pare mai puțin probabilă. Întîi se folosește invariabil ca adv.; ca pron. și adj., se folosesc formele art. întîiul, f. întîia; în aceste cazuri, forma fără art., citată de DAR (clasa întîi) este greșită și se datorează unei confuzii cu adv. Der. dintîi, adv. (de dinainte, mai întîi); cel dintîi, num. (primul); întîiași, adj. (prima), rar, se folosește numai în comp. cu dată, format pe baza lui aceeași; întîietate, s. f. (prioritate, anterioritate, precedență); întîietor, adj. (înv., precedent, preeminent).

DECEMBRIE, 1 Decembrie 1918, ziua națională a României. Reprezintă momentul desăvârșirii statului național unitar român, prin unirea Transilvaniei cu România (Alba Iulia, 18 nov./1 dec. 1918). Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de către Parlament sărbătoarea națională a României.

MIHAI I (1921-2017, n. Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice ci Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic în că în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A reveni, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.