ÎNFURCITURĂ, înfurcituri, s. f. (Înv.) Bifurcare de drumuri; răspântie. [Var.: înfurcătură s. f.] – Înfurci + suf. -tură.

înfurcitură sf [At: ODOBESCU, III, 178 / V: ~căt~, furcătură, furcitură / Pl: -ri / E: înfurci + -tură] (Îvr) 1 Loc unde se bifurcă, se încrucișează drumurile, apele etc. Vz răscruce, răspântie. 2 (Îf înfurcătură) Lemn cu două brațe. 3 Loc unde se îmbină grinda casei cu furca. 4 (Ccr) Cantitate de paie, fân care se poate lua o dată în furcă. 5 Căpiță. 6 Car încărcat cu fân sau cu paie. 7 Fânărie (2). 8 Încurcătură. 9 Ceartă. 10 Încăierare. 11 (D. doi sau mai mulți oameni; îe) A sta ~ A fi înghesuiți.

ÎNFURCITURĂ, înfurcituri, s. f. (Rar) Bifurcare de drumuri; răspântie. [Var.: înfurcătură s. f.] – Înfurci + suf. -tură.

ÎNFURCITURĂ, înfurcituri, s. f. (Rar) Locul unde se desparte în două un drum, o șosea, o apă etc.; bifurcație. Sosiră la înfurcitura Bîscei, acolo unde se așterne o poieniță verde umbrită de plopi. ODOBESCU, S. A. 430. [Să ne ducem] prin înfurciturile și prin colțanii unde se ivește sfieț sau îngrozitor vînatul de la munte. id. S. III 90. – Variantă: înfurcătură (CARAGIALE, O. III 98) s. f.

înfurcitură f. răscruce, respântie.

înfurcitúră f., pl. ĭ. Locu unde ramurile saŭ drumu se înfurcește.

înfurcătură sf vz înfurcitură

înfurcitură (înv.) s. f., g.-d. art. înfurciturii; pl. înfurcituri

înfurcitură (înv.) s. f., g.-d. art. înfurciturii; pl. înfurcituri

înfurcitură s. f., g.-d. art. înfurciturii; pl. înfurcituri

ÎNFURCITURĂ s. v. bifurcare, bifurcație.

înfurcitură s. v. BIFURCARE. BIFURCAȚIE.