în- Prefix verbal, care adaugă noțiunii de bază o nuanță factitivă. Lat. in, cf. în. A intrat în rom. prin intermediul cuvintelor care aveau încă din lat. pref. in-, cf. împuta, începe, închide, etc.; a fost însă productiv în rom. întrucît servește pînă și la derivarea unor cuvinte care nu fac parte din fondul lat., cf. încîrliga, încorseta, încovriga, îndușmăni, însufleți etc. Este puțin probabil, prin urmare, ca la vb. de origine lat. să fie vorba de in- primitiv; verbigracia, a înăcri, considerat în general ca un der. din lat. *inacrire, poate fi privit, cu mai mari șanse de probabilitate ca der. de la acru, cu pref. rom. în-. Pentru acest comp., cf. Iordan, Compuse romînești cu în-, BF, III, 1936, 57-116. Inde-, de la în și de, de folosește în puține expresii fixe (înde seară, noaptea; înde noi, între noi), cf. DAR, și îndemnînă (după ipoteza greșită a lui Crețu 336, inde- ar fi lat. ante; după Candrea-Dens., 854, din lat. inde).