ȘTIMĂ², știme, s. f. Partea dintr-o partitură care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme.

știmă² sf [At: HEM 1276 / V: (reg) schi~, st~, ștemă / Pl: ~me / E: gr σχῆμα, -λτος] 1 (Mol; Buc) Personaj din mitologia populară, imaginat de obicei ca o femeie frumoasă (și bună), care protejează apele, pădurile, comorile etc. Vz zână. 2 (Reg; în superstiții; d. animale; îe) A avea ~ A fi stăpânit de un duh necurat. 3 (Reg; pex; d. animale; îae) A fi năzdrăvan. 4 (Mol; îc) ~ma-vitelor Boală a vitelor, nedefinită mai îndeaproape. 5-6 (Reg; pex) Ființă (sau plantă) căreia i se atribuie însușiri supranaturale, care este considerată ca purtătoare de noroc. 7 (Reg; prt) Om slab și urât. 8 (Reg) Copil neastâmpărat. 9 (Trs) Noroc. 10 (Trs; îf ștemă) Belșug de lapte la vite Si: (pop) frupt (1), mană. 11 (Reg) Presimțire. 12 (Reg; îf ștemă) Secret. 13 (Reg; îaf) Fluierătură cu care ciobanii se cheamă unul pe altul.

ȘTIMĂ², știme, s. f. Partea care revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, separat, din partitura generală. – Din germ. Stimme.

ȘTIMĂ², știme, s. f. Partea care îi revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, izolat, din partitura generală.

ȘTIMĂ¹, știme, s. f. (În credințele populare) Ființă imaginară închipuită ca o femeie, care ar avea rolul să păzească apele, pădurile, casa, comorile etc. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopții, de curg neguri pe Prut, și din acele neguri se arată știma. SADOVEANU, F. J. 429. Trei limbi de foc se zice că se ivesc din pămînt îndată ce începi a săpa, ș-apoi s-arată știma comorii. GANE, N. I 98.

ȘTIMĂ s.f. (Muz.) Notele extrase separat pentru partida unui cîntăreț, a unui instrument sau a unui grup de instrumente de același gen dintr-un ansamblu. [< germ. Stimme – voce].

ȘTIMĂ s. f. (muz.) extras, dintr-o partitură generală, a notelor scrise pentru partida fiecărui interpret. (< germ. Stimme)

ȘTIMĂ¹ ~e f. Parte care revine fiecăruia dintre interpreții unei compoziții muzicale, reprezentând un extras din partitura generală. /<germ. Stimme

ȘTIMĂ² ~e f. (în mitologia populară) Ființă imaginară cu chip de femeie, înzestrată cu forțe supranaturale, care protejează apele, munții, pădurile etc. /Orig. nec.

schimă² sf vz știmă²

stimă² sf vz știmă² corectat(ă)

ștemă² sf vz știmă²

șțimă¹ sf [At: DL / Pl: ~me / E: ger Stimme] Parte care revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, separat, din partitura generală.

știmă s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

știmă s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

știmă (mit., muz.) s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

știmă, știme, s.f. (reg.) 1. demon, stafie, duh ce păzește comorile necurate. 2. pocitură, pocitanie. 3. ființă sau plantă purtătoare de noroc. 4. noroc. 5. (în forma: ștemă) belșug de lapte la vite; mană, frupt. 6. copil mic și neastâmpărat. 7. presimțire. 8. (în forma: ștemă) taină, secret. 9. (în forma: ștemă) fluierătură cu care ciobanii se cheamă între ei.

știmă (< germ. Stimme „voce”) voce (3); în mod curent, se înțelege prin ș. extragerea pe o foaie de hârtie a unei voci (2) din partitura* generală, foaie după care interpretul citește „textul” muzical.

știmă, știme, s.f. – (mit.) 1. Duh ce păzește comorile. 2. Zână de apă. – Din ngr. shíma (Scriban, DEX, MDA).

știmă, -e, s.f. – (mit.) Personaj din mitologia populară, imaginat ca o ființă care protejează apele, pădurile. – Din ngr. shíma (DEX).