ÎNCELUITOR adj. și s.m. (Trans. SV) Înșelător. Ku limba-ncseluitore. VISKI, apud TEW. Au fost perit . . . ca de ar fi fost înceluitorul și întărîtătorul norodului. CAT., 16. Etimologie: încelui + suf. -tor. Vezi și celșag, celui, celuitor, celuitură, încelui. Cf. a l n i c, a m ă g e l n i c, a m ă g e u, b a l a m u t, c e l a r n i c, c e l u i t o r, h a m i ș, h î t r u (2), m a r g h i o l, m ă i e s t r e ț, opăcitor, șugubăț (2), șuvealnic, telpiz.