ZIRCONIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se folosește la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.

zirconiu sn [At: PONI, CH. 30/25 / Pl: ? / E: fr zirconium] Metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, întrebuințat la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc.

zirconiu s.n. (chim.) Element chimic, metal tranzițional, de culoare albă-cenușie, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare, ca material refractar sub formă de dioxid de zirconiu etc. (Zr). • /<fr. zirconium; cf. lat. șt Zirconium.

ZIRCONIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.

ZIRCONIU s. n. Metal de culoare cenușie, întrebuințat în special la fabricarea recipienților care trebuie să reziste la temperaturi înalte.

ZIRCONIU s. n. Metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu; se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte. – Fr. zirconium.

ZIRCONIU s.n. Metal de culoare cenușie, întîlnit rar în natură, intermediar între aluminiu și siliciu. [Pron. -niu. / < fr. zirconium].

ZIRCONIU s. n. Metal alb-cenușiu, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare. [-niu, pron. -nìu; simb. Zr] (din fr. zirconium)

*zircóniŭ n. Chim. Un metal cenușiŭ tetravalent intermediar între aluminiŭ și siliciŭ. Are o greutate de 4,15, greutatea atomică 90,6, densitatea 6,25 și se topește pe la 2400°. Din el se fac recipiente care trebue să reziste temperaturilor înalte. A fost recunoscut de Klaproth la 1789.

zirconiu (element chimic) [niu pron. nĭu] s. n., art. zirconiul; simb. Zr

zirconiu (metal) [niu pron. nĭu] s. n. art. zirconiul; simb. Zr

zirconiu (chim.) s. n. [-niu pron. -niu], art. zirconiul; simb. Zr

zirconiu

ZIRCÓNIU (< fr.) s. n. Element chimic din gr. IV secundară (Zr; nr. at. 40, m. at. 91,22, p. f. 1.852°C). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur și greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele de bază de z. se folosesc ca materiale de constr. în energetica nucleară, în construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit în 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) și izolat (în 1824) de J.J. Berzelius.

Zr, simbol chimic pentru zirconiu.