25 definiții pentru zbucium (pl. -e), zbucium (pl. -uri), zbuciuma   conjugări / declinări
zbucium (pl. -e)
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular zbucium zbuciumul
plural zbuciume zbuciumele
genitiv-dativ singular zbucium zbuciumului
plural zbuciume zbuciumelor
vocativ singular
plural
zbucium (pl. -uri)
substantiv neutru (N24) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular zbucium zbuciumul
plural zbuciumuri zbuciumurile
genitiv-dativ singular zbucium zbuciumului
plural zbuciumuri zbuciumurilor
vocativ singular
plural
zbuciuma
verb (VT2.1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) zbuciuma zbuciumare zbuciumat zbuciumând singular plural
zbuciumă zbuciumați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) zbucium (să) zbucium zbuciumam zbuciumai zbuciumasem
a II-a (tu) zbuciumi (să) zbuciumi zbuciumai zbuciumași zbuciumaseși
a III-a (el, ea) zbuciumă (să) zbuciume zbuciuma zbuciumă zbuciumase
plural I (noi) zbuciumăm (să) zbuciumăm zbuciumam zbuciumarăm zbuciumaserăm, zbuciumasem*
a II-a (voi) zbuciumați (să) zbuciumați zbuciumați zbuciumarăți zbuciumaserăți, zbuciumaseți*
a III-a (ei, ele) zbuciumă (să) zbuciume zbuciumau zbuciuma zbuciumaseră
* Formă nerecomandată

ZBUCIÚM, zbuciumuri, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare, neastâmpăr. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. [Pl. și: (rar) zbuciume] – Din zbuciuma (derivat regresiv).

ZBÚCIUM, (rar) zbuciume, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare, neastâmpăr. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Din zbuciuma (derivat regresiv).

ZBÚCIUM, zbuciumuri și zbuciume, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frămîntare, zbuciumare. Îi voi mărturisi zbuciumul și insomniile mele! GALACTION, O. I 107. Numai cel ce-a iubit poate să-și închipuie zbuciumul Mărioarei. La TDRG. 2. Faptul de a se zbate; mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; tumult, agitație, zvîrcolire. Poate să fi fost pe la cîntători, cînd urletele vijeliei începură a-și scoborî glasul și zbuciumul codrilor a se mai potoli. HOGAȘ, M. N. 178. Dunărea începe să vîjîie mintoasă, – e un zbucium și un clocot de valuri dintr-un mal în altul. VLAHUȚĂ, O. A. 407. Bag mîna și scot pupăza vlăguită de-atîta zbucium. CREANGĂ, A. 55. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147.

ZBÚCIUM s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Postverbal al lui zbuciuma.

zbúcium s. n., pl. zbúciumuri

zbúcium s. n., pl. zbúciume

ZBÚCIUM s. 1. v. agitație. 2. chin, frământare, zbatere, zbuciumare, (reg.) marghiol. (Un ~ sufletesc insuportabil.) 3. agitație, frământare, neastâmpăr, neliniște, (livr.) impaciență. (Un ~ inutil.)

Zbucium ≠ astâmpăr, calm, liniște

ZBÚCIUM ~uri n. 1) Stare de neliniște sufletească; frământare; îngrijorare. 2) Agitație zgomotoasă; învălmășeală gălăgioasă; tumult. /v. a (se) zbuciuma

1) zbúcĭum n., pl. e (d. a se zbucĭuma. Cp. cu hîrjoană). Acțiunea de a te zbucĭuma: am reușit după mult zbucĭum.

2) zbúcĭum (mă), a v. refl. (d. a bucĭuma cu prefixu z- [din lat. ex, ca și în zbor, scad], adică „a bucĭuma foarte tare, a da alarma”. Cp. cu scornesc). Mă agit, mă zbat, mă chinuĭesc, mă bălăbănesc: m´am zbucĭumat mult pîn´am reușit. V. trîmbițez.

ZBUCIUMÁ, zbucium, vb. I 1. Refl. A se frământa sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violență. – Probabil din buciuma.

ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. 1. Refl. A se frământa sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violență. – Probabil din buciuma.

ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. Refl. 1. A fi într-o stare de neliniște sufletească, a, se frămînta, a se chinui. Ceasuri întregi de cînd se zbuciumă inspectorul comunal să-și sfîrșească discursul, pe care l-a ținut din ordin de sus. SP. POPESCU, M. G. 21. Oamenii, văzindu-le zbuciumîndu-se așa, au început care dincotro să le mîngîie. CREANGĂ, P. 175. Fără grijă, tu dormi bine, Eu mă zbucium, vai de mine. SEVASTOS, C. 156. 2. A se mișca cu neastîmpăr; a se agita eu violență, a se zbate, a se zvîrcoli. Inima ei aprinsă se zbuciuma în coșul pieptului, ca un porumbel ce bate din aripi. VLAHUȚĂ, O. A. 119. Unde-i mumă-ta? – De cînd ai venit se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu. EMINESCU, N. 9. Cînd mă zbuciumam să-mi scot picioarele, am auzit o detunătură, contemporanul, m 828. Mări, omule, nu te zbuciuma așa, că-mi rupi coastele. ALECSANDRI, T. I 99. Durerile creșteau: Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Tranz. (Poetic) Iar sub alun M-apuc să sun Din bucium. înalții munți, Din tălpi la frunți, Îi zbucium. MACEDONSKI, O. I 34. Vîntul zbuciuma frunzișul și, prin stînci, la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. COȘBUC, P. I 317.

ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. 1. Refl. A se frământa sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violență. – Din buciuma.

zbuciumá (a ~) vb., ind. prez. 3 zbúciumă

zbuciumá vb., ind. prez. 1 sg. zbúcium, 3 sg. și pl. zbúciumă

ZBUCIUMÁ vb. 1. v. zvârcoli. 2. a se frământa, a se zbate, a se zvârcoli, (pop.) a se bate, (înv. și reg.) a se ticăi. (S-a ~ toată noaptea în așternut.) 3. v. agita. 4. a se chinui, a se consuma, a se frământa, a se zbate, (reg.) a se marghioli, (Bucov.) a se frăsui, (fâg.) a se sfărâma. (Nu te mai ~ atâta pentru toate!) 5. a se agita, a se frământa, a se neliniști, a se zvârcoli, (Mold. și Bucov.) a se cioșmoli. (Se ~ în mod inutil.) 6. v. strădui.

A (se) zbuciuma ≠ a (se) calma

A se zbuciuma ≠ a se calma, a se liniști

ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. ~ (din smâc, prin intermediul evoluției: smăcina > *sbăcina > *sbucina și încrucișare formală evidentă cu bucium1 [; sau din lat. bucināre; sau din bucium1, fără a-i putea însă explica semantismul] – din rom. provine ngr. μπουτσμω̃)

A ZBUCIUMÁ zbúcium tranz. (ape) A face să se zbuciume. Furtuna zbuciumă marea. /cf. a buciuma

A SE ZBUCIUMÁ mă zbúcium intranz. 1) A fi cuprins de zbucium; a se agita cu violență; a se zvârcoli; a se neliniști; a se îngrijora; a se frământa; a se agita. 2) (despre ape) A se mișca în valuri mari; a se tulbura; a se agita. /cf. a buciuma

sbucium n. 1. agitațiune: ce mai freamăt, ce mai sbucium ! EM.; 2. fig. turburare sufletească: al inimii sbucium EM. [Tras din sbuciumà].

sbuciumà v. 1. a se sbate; 2. a (se) mișca cu violență; 3. a munci cu necaz. [Primitiv termen militar (cu sensul generalizat): a cânta tare din bucium, a face sgomot, a se agita].