viroagă sf [At: (a. 1751) IORGA, S. D. VII, 38 / V: (îrg) ~rugă, (reg) ~rog s, iroagă, iroavă / Pl: ~oage / E: ns cf ierugă, vir²] 1 Vale² mică, îngustă, mocirloasă, formată de apa ploilor, de inundații sau prin părăsirea albiei de către un pârâu. 2 Albia unui torent, cu malurile adânci și abrupte. 3 (Reg; pex) Peșteră (1).

viroagă s.f. (geomorf.) Vale mică, adîncă (5-30 m), cu versanții abrupți, mocirloasă, formată de ploi și de inundații sau prin părăsirea albiei de către un rîu; albia unui torent, cu malurile adînci și abrupte. Niște viroage în care putrezeau copaci trăsniți (GAL.). • pl. -ge. /cf. vir³, ierugă.

VIROAGĂ, viroage, s. f. Vale mică, rîpoasă, formată de ploi, de inundații, de abaterea unui rîu din albia sa etc.; albia unui torent cu malurile adînci și abrupte. Își aduse aminte că este în pădure... o viroagă adîncă, săpată de pîrîu, largă în toate părțile și cu totul ascunsă sub copacii aplecați. GALACTION, O. I 294. Telegescu și Bălcescu se înfundară într-o viroagă umedă, aproape noroioasă, umbrită de răchite. CAMIL PETRESCU, O. II 26. Drumul se înfunda în viroage cleioase după atîtea săptămîni de ploaie, urca dîmburi strîmbe. C. PETRESCU, S. 77. În timp de secetă moara nu mai umbla, fiindcă apa se risipea prin viroage. SLAVICI, V. P. 4.

VIROAGĂ ~ge f. rar Râpă mică, mocirloasă, formată de apa ploilor, de inundații sau prin părăsirea albiei de către un râu. /Orig. nec.

viroagă f. mocirlă. [Tras din slav. VIRŬ, vârtej de apă, pescuină].

viroágă (oa dift.) f., pl. e (var. din iroagă, ĭerugă, ca văĭoagă față de văĭugă, saŭ d. vsl. virŭ, clocotire [bg. sîrb. vir, bulboană], d. vrĭeti, a ferbe, și decĭ înrudit cu rom. vir, iz-vor și var). Dun. Gîrlă provizorie. Est. Loc mocirlos. – În Olt. iroagă și (ArhO. 1928, 158) iroavă.

iroagă sf vz viroagă

vierugă sf vz viroagă

virog s vz viroagă

virugă sf vz viroagă

iroágă și iroávă, V. viroagă.

viroagă s. f., g.-d. art. viroagei; pl. viroage

viroagă s. f., g.-d. art. viroagei; pl. viroage

viroagă s. f., g.-d. art. viroagei; pl. viroage