VESTIGIU, vestigii, s. n. Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut de mult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.). – Din fr. vestige, lat. vestigium.

vestigiu sn [At: NEGULICI / V: (îvr) ~ij / Pl: ~ii, (înv) ~ri, ~ige / E: lat vestigium, fr vestige] 1 (Liv) Urmă lăsată de piciorul unui om sau al unui animal. 2 (Mpl) Ceea ce a rămas din vechime (și care prezintă o importanță culturală, documentară etc.) Si: relicvă. 3 (Mpl) Indiciu atestând existența în trecut a ceva care nu mai există Si: relicvă. 4 (Fig) Ceea ce rămâne dintr-o concepție, dintr-o mentalitate, dintr-o cultură etc. 5 (Rar; lpl) Moaște.

vestigiu s.n. (de obicei la pl.) Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut demult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.); mărturie, probă, indiciu care atestă existența în trecut a ceva. Ne pătrundeam de suflul trecutului contemplîndu-i vestigiile sublime (M. I. CAR.). ◊ Ext. Grăbim pe lîngă vestigiile unei dumbrăvi (SADOV.). ♦ Fig. Ceea ce rămîne, se menține dintr-o concepție, dintr-o mentalitate, dintr-o cultură. Vestigiile unei gîndiri retrograde. • pl. -ii. /<fr. vestige, lat. vestigĭum, -ii.

VESTIGIU, vestigii, s. n. (Livr.) Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut de mult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.). – Din fr. vestige, lat. vestigium.

VESTIGIU, vestigii, s. n. (Livresc) Urmă din trecut; rămășiță a unui lucru vechi sau, fig., a unei concepții, a unei mentalități, a unei culturi. V. relicvă. Îmbrăcămintea lui roasă, cu manșete albe rotunde... avea oarecare vestigii de eleganță de mult demodată. CAMIL PETRESCU, N. 34. ◊ (Poetic) O vreme, vestigiile furtunii se mai zăresc deasupra înaltului podiș. BOGZA, C. O. 65.

VESTIGIU s.n. Urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. [Pron. -giu. / cf. fr. vestige, lat. vestigium].

VESTIGIU s. n. urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. (< fr. vestige, lat. vestigium)

VESTIGIU ~i n. 1) Rămășiță din trecut, care amintește despre ceva dispărut demult. ~i ale unei civilizații. 2) Obiect (rămas de la o persoană iubită sau de la un om de vază) păstrat ca o amintire scumpă; relicvă. ~i de familie. /<lat. vestigium, fr. vestige

vestigiu n. urmă.

*vestígiŭ n. (lat. vestigium. V. investig). Rar. Urmă: vestigiile uneĭ civilizațiunĭ.

vestij sn vz vestigiu

vestigiu s. n., art. vestigiul; pl. vestigii, art. vestigiile (desp. -gi-i-)

vestigiu [giu pron. gĭu] s. n., art. vestigiul; pl. vestigii, art. vestigiile (-gi-i-)

vestigiu s. n. [-giu pron. -giu], art. vestigiul; pl. vestigii, art. vestigiile (sil. -gi-i-)

vestigiu

vestigiu, -gii.

VESTIGIU s. 1. v. relicvă. 2. (la pl.) moaște.

VESTIGIU s. 1. rămășiță, relicvă, urmă. (~iile trecutului.) 2. (la pl.) moaște (pl.), relicve (pl.) (înv.) rămășițe (pl.). (~ sfinte.)