VÎLTOARE, vîltori, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Clocot, frămîntare de valuri; bulboană. Zările se desfac largi într-o parte și alta, vîltoarea apelor se liniștește. BOGZA, C. O. 376. Oltule cu repezi valuri! Multe, mîndre flori dezmierzi, Dulce le dezmierzi la maluri Și-n vîltoare mi le pierzi! CERNA, P. 143. Ici apa se scufundă bolborosind, ca suptă de gura unei vîltori, colo se umflă, se burdușește, și urlă, făcînd clăbuci. VLAHUȚĂ, O. A. II 115. ◊ Fig. (îmbină ideea de adînc, de prăpastie și totodată de frămîntare, de agitație) Le căzuseră toți feciorii... în vîltoarea morții, care a bîntuit lumea asta. SADOVEANU, P. M. 40. Pe urmă, se smulgea și cobora la datoria sa; îl absorbea vîltoarea altei zile. C. PETRESCU, A. 379. Lipsit de experiență, bun, blînd... a fost apucat de vîltoarea vieții bucureștene. GHEREA, ST. CR. III 126. ♦ (Regional) Piuă pentru țesăturile de lînă. 2. Fig. Zarvă, tulburare. Am auzit glasuri și s-a petrecut vîltoare. VORNIC, P. 68. ♦ Vîrtej, învolburare. O vîltoare de scîntei se ridică în văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare. REBREANU, R. II 107. 3. (Regional) Vijelie. Venit-o vîntu’ Răsturnînd pămîntu’ Și-a adus vîltorile. MARIAN, INS. 453. – Variantă: vultoare (DUNĂREANU, CH. 240) s. f.