utricul sn [At: GRECESCU, FL. 584 / V: ~ă sf / Pl: ~e / E: fr utricule, lat utriculus] 1 (Bot) Bractee care înfășoară aproape în întregime ovarul florii Si: urceol. 2 (Bot) Cavitate mică în țesutul celular al plantelor. 3 Bășicuță plină cu aer, care face să plutească pe apă unele plante acvatice. 4 (Atm) Partea superioară a vestibulului urechii interne, comunicând cu canalele semicirculare. 5 Formație anatomică în formă de sac.

UTRICUL s.n. v. utriculă.

UTRICUL s. m. elem. utriculă.

*utrícul n., pl. e (lat. utriculus, dim. d. uter, utris, burduf, și d. úterus, uter). Bot. Cavitate mică în țesătura celulară a plantelor. Beșicuță plină de aer care face să plutească pe apă unele plante acŭatice. Cavitate mică în care se află substanța fecundantă a polenuluĭ.

utriculă sf vz utricul

UTRICULĂ s.f. 1. Cavitate mică în țesătura celulară a plantelor; bășicuță plină cu aer care face să plutească pe apă unele plante acvatice. ♦ Învelișul fructului, alcătuit din concreșterea bracteelor. 2. Formație anatomică în formă de sac. ♦ Una dintre cele două părți care compun cavitatea urechii numită vestibul. [Var. utricul s.n. [< fr. utricule, cf. lat. utriculus].

UTRICULĂ s. f. / utricul s. m. 1. cavitate mică în țesătura celulară a plantelor; bășicuță plină cu aer care face să plutească pe apă unele plante acvatice. ◊ înveliș al fructului, din concreșterea bracteelor. 2. formație anatomică în formă de sac. ◊ una dintre cele două părți ale vestibulului urechii. (< fr. utricule, lat. utriculus)

utriculă (desp. u-tri-) s. f., g.-d. art. utriculei; pl. utricule

!utriculă (u-tri-) s. n., pl. utricule

utriculă s. f. /utricul s. m. (sil. -tri-), pl. utricule/utriculi