urare sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 351 / V: (îvr) or~, (reg) ureza- / Pl: urări / E: ura²] 1 Cuvânt sau formulă prin care se exprimă o dorință de bine la adresa cuiva Si: urat² (3), urătură (2), (înv) orație (1). 2 Text recitat sau cântat de colindători când umblă cu uratul² (1) Si: urătură (3), (reg) orșag. 3 Urare (1) în versuri pe care colăcarii (sau alți nuntași) o adresează mirilor la nuntă Si: orație, (reg) urătură (3). 4 (Îvr) Cuvântare (1). 5 (Îvr) Discurs (1).

URARE, urări, s. f. Acțiunea de a ura și rezultatul ei. 1. Exprimare de dorințe de bine la adresa cuiva (v. felicitare); (concretizat) conținutul felicitării. Se sărutară feciorii de-mpărați în urările boierilor. EMINESCU, N. 7. Măria-ta, dă-mi voie cu-a mele jupînese Urare să-ți aducem. ALECSANDRI, T. II 89. 2. Faptul de a recita colinde de anul nou; urătură. Urările de anul nou, capra și căluțul și toată zvoana și veselia cotlonului aceluia din munte le respinse de cătră sine. SADOVEANU, B. 64. 3. (Rar) Orație de nuntă. Nu există nici un sat locuit de romîni în care să nu se afle mai mulți sau cel puțin un singur... urător, care să nu știe mai multe orații sau urări și să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunților. MARIAN, NU. 222.

URARE ~ări f. 1) v. A URA. 2) Cuvânt sau formulă spusă cu o deosebită afecțiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). /v. a ura

urare f. 1. acțiunea de a ura; 2. felicitare, gratulațiune; 3. pl. panglici de diferite colori la căciula mortului (cu acest sens, vorba se aude în Muscel).

uráre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a ura. Felicitare. – Vechĭ urăcĭune.

urezare sf vz urare

oráție și ur- f. (pol. oracya, d. lat. oratio. V. orațiune). Sec. 18. Discurs de salutare. Azĭ. Lit. Urare de nuntă, epitalam. – Poporu nu zice de cît urare.

urare s. f., g.-d. art. urării; pl. urări

urare s. f., g.-d. art. urării; pl. urări

urare s. f., g.-d. art. urării; pl. urări

URARE s. urat.

URARE s. urat.

a împărți urări de mamă expr. (glum., eufem.) a înjura (pe cineva) de mamă.