UREMIE, uremii, s. f. Stare toxică datorată acumulării în sânge a ureei și a altor produse toxice pe care rinichiul bolnav nu le mai poate elimina. – Din fr. urémie.

uremie sf [At: ALEXI, W. / Pl: ~ii / E: fr urémie] Creștere patologică a ureii sau a acidului uric în sânge, rinichiul bolnav neputându-le elimina total.

UREMIE, uremii, s. f. Creșterea patologică a cantității de uree sau de acid uric din sânge când rinichiul bolnav nu le poate elimina în întregime. – Din fr. urémie.

UREMIE s. f. Intoxicare a organismului cu uree și cu acid uric acumulate în sînge (care nu pot fi eliminate, din cauza insuficienței funcțiunilor renale).

UREMIE s.f. Creștere patologică a cantității de uree sau de acid uric din sînge. [Gen. -iei. / < fr. urémie, cf. gr. ouron – urină, haima – sînge].

UREMIE s. f. creștere patologică a cantității de uree sau de acid uric din sânge. (< fr. urémie)

UREMIE ~i f. Stare patologică constând în intoxicația generală a organismului, provocată de creșterea excesivă a cantității de uree din sânge. [G.-D. uremiei] /<fr. urémie

uremic, ~ă [At: BABEȘ, O. A. I, 279 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr urémique] 1 a Referitor la uremie. 2 a Care ține de uremie. 3 a De uremie. 4-5 smf, a (Persoană) care suferă de uremie.

uremie s. f., art. uremia; g.-d. art. uremiei; pl. uremii, art. uremiile (desp. -mi-i)

uremie s. f., art. uremia, g.-d. art. uremiei; pl. uremii, art. uremiile

uremie s. f., art. uremia, g.-d. art. uremiei; pl. uremii, art. uremiile

UR-, v. URO-₁. □ ~emie (v. -emie), s. f., creștere patologică a cantității de uree sau de acid uric din sînge; ~hidroză (v. -hidroză), s. f., sudoare care conține multă uree; ~odinie (v. -odinie), s. f., micțiune dureroasă.