uraniu sn [At: J. CIHAC, I. N. 456/9 / V: -m, uran / Pl: ? / E: fr uranium] Element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietăți radioactive, folosit în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, și care se găsește în natură, ca oxid, mai ales în pehblendă.

URANIU s. n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive; se găsește în natură ca oxid în pehblendă. Reacțiunea în lanț pe care fizica nucleară a reușit s-o producă și s-o controleze înlăuntrul atomului de uraniu. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 3/2. Uraniul produce radium prin intermediul altor produse. MARINESCU, P. A. 35.

URANIU s.n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive. [Pron. -niu. / < fr. uranium].

URANIU s. n. metal radioactiv alb-cenușiu, dur, din grupa actinidelor, combustibil în centralele nucleare. (< fr. uranium)

URANIU n. Metal alb-argintiu, radioactiv, folosit, mai ales, la obținerea energiei nucleare. /<fr. uranium

*urániŭ n. (d. uran). Chim. Un corp simplu metalic care se scoate din uran.

uran sn vz uraniu

uranium sn vz uraniu

uraniu [niu pron. nĭu] s. n., art. uraniul; simb. U

uraniu [niu pron. nĭu] s. n., art. uraniul; simb. U

uraniu s. n. [-niu pron. -niu], art. uraniul; simb. U

uraniu

URÁNIU (n. pr. Uranus) s. n. Element radioactiv (U; nr. at. 92, m. at. 238,03), metal alb-argintiu. Se găsește în natură, mai ales în pleblendă. U. natural este un amestec de trei izotopi, cu masa atomică 238, 235 și 234. Se întrebuințează ca material fisionabil în reactoarele nucleare, la fabricarea bombei atomice, în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, precum și la datări în arheologie. A fost descoperit de chimistul german M.H. Klaproth în 1789. Radioactivitatea u. a fost descoperită în 1896 de către fizicianul francez H.A. Becquerel, iar prima reacție de fisiune nucleară a avut loc în 1938.