URĂ², uri, s. f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roșii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopsea). – Et. nec. Cf. ură¹. corectat(ă)

URĂ¹, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic de ostilitate, atitudine dușmănoasă față de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv).

ură² sf [At: PANȚU, PL. / Pl: ? / E: ns cf ură¹] (Bot) 1 (Buc) Plantă erbacee din familia orhideelor cu frunze late lanceolate, cu flori roșii purpurii, mai rar albe, foarte parfumate, dispuse într-un spic la vârful tulpinii Si: (reg) limba-cucului, mâna – Maicii-Domnului, palma-pământului (Gymnadenia conopea). 2 Plantă erbacee din familia orhideelor cu frunzele mai înguste și florile mai mici față de cele ale urei² (1), roșii-închise, rar albe sau roșietice (Gymnadenia odoratissima). 3 (Bot; reg) Oreșniță (Lathyrus tuberosus).

ură¹ sf [At: BIBLIA (1688), 434¹/14 / Pl: uri și (îrg) ure / E: drr urî¹] 1 (Îoc iubire) Sentiment puternic (și statornic) care îndeamnă pe cineva să-i dorească răul cuiva Si: (îrg) urâciune (2), dușmănie, vrăjmășie. 2 (Îvr; îlv) A se face de ~ cu cineva A se urî (4). 3 (Îrg; îlv) A pune (sau a lua, a avea în) ~ pe cineva A urî (41). 4 (Înv; îe) A veni (sau a duce) (pe cineva) în (sau întru) ~ la (cineva) sau a face (cuiva) ~ A face pe cineva să fie urât de cineva. 5 (Îae) A ajunge să fie urât de cineva. 6 Dorință (constantă) ca ceva să nu se înfăptuiască Si: (reg) urâciune (4). 7 Dorință (constantă) ca ceva să nu (mai) existe Si: (reg) urâciune (5). 8 Aversiune profundă față de ceva Si: (reg) urâciune (6).

URĂ¹, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic, nestăpânit, de dușmănie față de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv).

URĂ², uri, s. f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roșii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopsea). – Et. nec. Cf. ură¹. corectat(ă)

URĂ¹, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic de dușmănie față de cineva. V. vrăjmășie. Ura nu e-n stare Să năruie tot ce-a clădit iubirea. CERNA, P. 52. Sînt inimă-n inima neamului meu Și-i cînt și iubirea și ura. COȘBUC, P. II 291. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă. EMINESCU, O. I 147. Și se tem de ura lui, Că ura lăpușnănească E peire boierească. ALECSANDRI, P. P. 175. – Pl. și: (învechit) ure (HASDEU, I. V. 72, GHICA, A. 767).

URĂ², uri, s. f. Plantă erbacee din familia orhideelor cu flori roșii, purpurii, mai rar albe (Gymnadenia conopsea). corectat(ă)

-URĂ¹ suf. „sare a unui hidracid”. (< fr. -ure)

URĂ uri f. 1) Sentiment puternic de antipatie profundă (față de cineva sau de ceva). ◊ ~ de moarte aversiune foarte mare. 2) Atitudine dușmănoasă; ostilitate; vrajbă. [G.-D. urii] /v. a (se) urî

ură f. acțiunea de a urî, pasiune ce inspiră ură. [Tras din urî].

úră f., pl. ĭ (d. a urî). Acțiunea de a urî, antipatie: a avea ură pe cineva.

URA², urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit, a felicita; a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul, cu sorcova etc. – Lat. orare.

ora v vz ura

ura² [At: MOXA, 355/29 / V: (îrg) ora, (înv) urăzi, (reg) uri, urî, ureza, hureza, aura (P: a-u-) / Pzi: 1 urez și (îrg) ur; 4 (reg) urezăm / Cj: 1 și (reg) să ur / Im: 2 și (reg) ură / E: ml orare] 1-2 vti (Înv; adesea urmat de reproducerea unei comunicări în vorbire directă) A vorbi. 3-4 vti (îrg; d. preoți; construit adesea cu dativul și determinat prin „bine”) A cere ocrotirea divină pentru cineva sau pentru ceva Si: a binecuvânta (2). 5-6 vti (Înv; și ccd) A da cuiva ajutorul ceresc Si: a binecuvânta (3). 7 vi (Înv; ccd; determinat prin „bine”) A aduce (prin vorbe) laudă cuiva Si: a binecuvânta (5). 8 vt (Înv; și îf urăzi) A prevesti (1). 9 vt (Construit de obicei cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, unui început de acțiune etc. 10 vt (Construit de obicei cu dativul) A închina un pahar în sănătatea cuiva, pentru succesul sau fericirea cuiva. 11 vt (Înv) A saluta. 12 vi A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. 13 vi (Reg) A rosti o orație de nuntă. 14 vi (Reg) A chiui (1). 15 vt (Reg; îf ureza) A face cuiva reproșuri.

urăzi v vz ura²

ureza² v vz ura²

uri¹ v vz ura²

urî³ v vz ura²

URA², urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. – Lat. orare.

URA², urez și (2) ur, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A formula o dorință de bine la adresa cuiva (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a felicita. Îți mai amintești, veche prietenă, ce mi-ai urat? C. PETRESCU, C. V. 22. Privitorii, cu căciulele în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. ◊ Fig. Batistele se mișcă în aer, urîndu-ne bună-venire. BART, S. M. 31. ◊ (Învechit, construit cu acuzativul) Chelarul și moș Toma grădinarul îmi ieșiră să mă ureze de bună-venire. GANE, N. II 174. «Să trăiască domnul Ștefan» Mii de glasuri îl urează. ALECSANDRI, P. I 34. Boierii închinau și urau pe domn. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Refl. reciproc. Urîndu-și drum bun și petrecere frumoasă, au plecat flăcăii. CARAGIALE, O. III 97. ◊ Intranz. Siimenii și darabanii hăuliră și urară sub ferestre. SADOVEANU, O. VII 110. Pe deal nechează, Pe vale urează (Trîmbița). GOROVEI, C. 368. 2. Intranz. A recita «plugușorul» sau alte colinde de anul nou, umblînd (în grup cu alții) de la casă la casă. Ură tu, măi Chiriece... și noi, măi Zaharia, să pufnim din gură ca buhaiul. CREANGĂ, A. 43. Să le poroncești ca să ureze ca în agiunu sfîntului Vasile. ALECSANDRI, la CADE. Cinstește pe... plugarii ce ură mai frumos. ȘEZ. III 180. ◊ Tranz. (Rar) Lasă-mă... Ca să ur ce mai știu eu... Căci eu știu o urătură. ȘEZ. XVIII 26. 3. Tranz. A face orații de nuntă. Să nu știe mai multe orații sau urări și să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunților. MARIAN, NU. 222.

URA² vb. tr. a exprima o dorință de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare)

A URA urez 1. tranz. 1) (sănătate, noroc, fericire etc.) A dori cu o deosebită afecțiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). 2) A felicita prin recitarea plugușorului (în seara de Anul Nou); a hăi. 2. intranz. A umbla de la casă la casă, în seara de Anul Nou, cu plugușorul; a hăi. /<lat. orare

URA vb. (Ban.) A prevesti. Ur. Praesagio. Ominor. Urĕdz. Idem. Auguros. AC, 379. Forme gramaticale: ind. prez. 1 sg. ur, urădz {AC, 379).; Etimologie: lat. orare.

urà v. a dori noroc: a ura de Anu-nou. [Lat. ORARE, a grăi].

ur, a urá, V. urez.

uréz și (rar) ur, a urá v. tr. (lat. âuguro, -áre, a ura, a prezice după auguriĭ, de unde s’a făcut *agurare, *aurare, urare, cam ca ascultare d. auscultare, ĭar g între vocale a căzut ca și în ĭeŭ, curea, graur, d. ego, corrigia, graculus și ca și în fr. bonheur, d. bonum augurium. În zadar îl derivă uniĭ d. orare, a ruga!). Doresc cuĭva noroc: îțĭ urez biruință! Recit umblînd cu buhaĭu pe la case: unu ură, patru fură, doĭ cotroboĭesc pin șură!

ură s. f., g.-d. art. urii; pl. uri

ură s. f., g.-d. art. urii; pl. uri

ură (dușmănie) s. f., g.-d. art. urii; pl. uri

ură (plantă) s. f., g.-d. art. urii; pl. uri

ura¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. urez, 3 urează; conj. prez. 1 sg. să urez, 3 să ureze

ura² (a ~) vb., ind. prez. 3 urează

ura vb., ind. prez. 1 sg. urez, 3 sg. și pl. urează

urez, -ra inj., urând ger., urat prt.

URĂ s. v. palma-pământului.

URĂ s. v. dușmănie.

URĂ s. animozitate, discordie, dușmănie, învrăjbire, ostilitate, pornire, vrajbă, vrăjmășie, zîzanie, (livr.) inimiciție, (înv. și pop.) price, (pop. și fam.) dihonie, (pop.) pică, (înv. și reg.) ceartă, pizmă, pizmuire, scîrbă, (Mold.) poxie, (înv.) mozavirie, neprietenie, patos, scandală, sfadă, urîciune, vrăjbie, (latinism rar) rancoare. (Ce e ~ asta neîmblînzită între voi?)

ură s. v. PALMA-PĂMÎNTULUI.

Ură ≠ adorație, amor, dragoste, iubire

URA vb. v. binecuvânta, blagoslovi.

URA vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îți ~ mult bine.)

URA vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îți ~ mult bine.)

ura vb. v. BINECUVÎNTA. BLAGOSLOVI.

ura (-rez, at), vb. – 1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoționa, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Șeineanu, Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s. f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. orație; urat, s. n. (felicitare); urător, s. m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s. f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s. f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobește căciulița tinerilor morți) în Munt.

LE MOI EST HAÏSSABLE (fr.) eul este vrednic de ură – Pascal, „Pensées”, VII, 455. Condamnare a egoismului, a transformării eului în centru al Universului, în dușman și despot virtual al celorlalți oameni. A fost aleasă drept deviză de parnasieni.

PEIORA SUNT TECTA ODIA, QUAM APERTA (lat.) ura ascunsă este mai rea decât cea fățișă – Seneca, „De moribus”, 52.

VERITAS ODIUM PARIT (lat.) adevărul stârnește ură – Terențiu, „Andria”, act 1, scena 1.

Le moi est haïssable (fr. „Eul e vrednic de ură”, sau „e de nesuferit”) – Această cugetare a lui Blaise Pascal, din cartea sa Pensées, servește acelora care vor, invocînd autoritatea ilustrului gînditor francez, să combată pe individualiști, egoiști și egocentriști. lată și „expunerea de motive” care însoțește cugetarea: „Eul e de nesuferit… pentru că e nedrept în sine și se socoate buricul pămîntului; e incomod pentru alții prin aceea că vrea să și-i aservească, căci fiecare Eu este dușmanul și ar vrea să fie și tiranul tuturor celorlalți”. FIL.

Sine ira et studio (lat. Fără ură și părtinire") – Tacit, chiar la începutul Analelor sale (I, 1), spune că s-a hotărît să scrie istoria unor evenimente foarte îndepărtate și că o va face sine ira et studio, exprimînd prin aceste cuvinte necesitatea de a se respecta adevărul istoric. IST.

Veritas odium parit (lat. „Adevărul aduce ură”) – Terențiu, Andria (I, 1) – versul 41, care începe cu „obsequium amicos”. Înțelesul acestei replici este deci: sinceritatea aduce dușmănie, pe cînd complezența, prieteni. Se citează cu sensul zicalelor noastre: Adevărul ustură – și: Adevărul umblă cu capul spart. LIT.