unison [At: PROT.-POP, N. D. / V: (îvr) ~sun sn / S și: (după fr) unisson / Pl: ~uri sn, ~i, ~e a / E: it unisono, fr unisson, ger unisono] 1-2 sn, a (Efect) produs de două sau de mai multe instrumente, voci etc. ce produc simultan un sunet de aceeași înălțime. 3 sn (Pex) Executare simultană a acelorași sunete de mai multe voci sau mai multe instrumente. 4 sn (Muz; îlav) La (sau în) ~ Pe (sau pentru) o singură voce. 5 sn (Îal; șîf într-un ~) înțelegere deplină Si: în acord, în concordanță. 6 a (D. sunete) De aceeași înălțime. 7 a (D. emisii de sunete concomitente sau succesive) Compus din sunete de aceeași înălțime. 8 a (Rar; d. instrumente) Care produce sunete de o singură înălțime. 9 av (Rar) În unanimitate Si: într-un glas.

UNISON s. n. Efect produs de două sau de mai multe instrumente sau voci care execută același sunet. ◊ Expr. A cînta (sau a se pune) la unison = a executa simultan la mai multe voci sau instrumente aceeași melodie; fig. a fi (sau a lucra) în înțelegere deplină cu cineva. Nu reușea să se pună la unison cu ceilalți. BART, E. 200. ◊ Fig. (Adjectival) Bubuiri ce nu-ncetează Sînt un tunet unison. MACEDONSKI, O. I 201.

UNISON s.n. Efect obținut prin producerea simultană a unui sunet de aceeași înălțime de către două sau mai multe voci sau mai multe voci și instrumente. ♦ A cînta la unison = a executa simultan aceeași melodie pe mai multe voci sau la mai multe instrumente; (fig.) a fi (sau a lucra) în deplină concordanță cu cineva. [< fr. unisson, cf. it. unisono < lat. unus – unul, sonus – sunet].

UNISON s. n. 1. executare simultană a acelorași sunete de aceeași înălțime de către două sau mai multe voci ori instrumente. 2. (fig.) acord, deplină concordanță de idei, de sentimente, de interese. (< fr. unisson, lat. unisonus)

UNISON n. 1) Sunet unic produs de mai multe voci sau instrumente; ansamblu de sunete produse simultan de mai multe voci sau instrumente. 2) fig. Concordanță perfectă; acord deplin. /<fr. unisson, lat. unisonus

unison n. 1. acord de voci sau de instrumente cari scot acelaș ton; 2. fig. acțiune simultană, acord intelectual sau moral: a se pune la unison cu cineva.

*unisón n., pl. urĭ (fr. unisson, d. mlat. unisonus, d. unus, unu, și sonus, sunet). Muz. Acord de vocĭ saŭ de sunet al instrumentelor: a cînta în unison. Fig. Acord, înțelegere: a lucra la unison.

unisun sn vz unison

unison s. n.

unison s. n.

unison s. n.

unison, distanță intervalică zero sau, altfel spus, intervalul* de primă*, obținut prin suprapunerea a două sunete cu înălțimi (2) identice. U. este considerat a fi o consonanță* perfectă, creând deseori sentimentul sonor al existenței unui singur sunet (senzația acustică cu atât mai pregnantă cu cât sursele sonore ce emit cele două sunete sunt mai apropiate din punct de vedere timbral*). U. joacă un rol esențial în conturarea concepției muzicale de eterofonie*, pe baza lui realizându-se unul din cele două momente fundamentale ale discursului eterofonic – momentul suprapunerii, al coincidenței celor două sau mai multor planuri melodice. El poate să se constituie într-un efect sonor remarcabil alternându-se cu situații acordice dense. Pe un u. se poate crea o tensiune paroxistică – ca urmare a a senzației de maximă acumulare – sau invers, de supremă relaxare, limpezită prin consensul general al vocilor (2). Poate fi utilizat în orchestrație* (dublaje ale instr. la u.), armonie (III, 1, 2) sau polifonie* (sublimarea unor structuri verticale), eterofonie.