tăbârcea sf [At: TDRG / V: (reg) ~lă / Pl: ~ele / E: tăbârcă¹ + -ea] (Reg) Unealtă ciobănească, alcătuită dintr-un par, fixat cu un capăt între bârnele stânei, având la celălalt capăt atârnată o greutate cu care se presează cașul așezat în crintă și se stoarce de zer.

TĂBÂRCI, tăbârcesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A purta (sau a ridica) o greutate în brațe, în mâini sau în spinare; a târî după sine ceva greu. 2. Refl. A se cățăra cu greutate, a se opinti (spre a se urca). ♦ A umbla greu (din cauza unei sarcini pe care o poartă); a se târî. – Din tăbârcă.

tăbărci v vz tăbârci

tăbârceală² sf vz tăbârcea

tăbârci¹ [At: CREANGĂ, P. 176 / V: (reg) ~băr~, ~pâr~ / Pzi: ~rcesc / E: tăbârcă¹] 1 vt (Mol) A ridica ceva cu multă greutate Si: (reg) a opinti. 2 vt (Mol) A duce o greutate (în brațe, în mâini sau în spate). 3 vt (Mol) A răsturna o greutate. 4 vt (Mol) A târî după sine ceva greu. 5 vr (Reg) A umbla greu (din cauza unei unei poveri). 6 vr (Reg) A se cățăra cu greutate. 7 vr (Mun) A se cocoșa (de bătrânețe).

topârci v vz tăbârci¹

TĂBÂRCI, tăbârcesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A purta (sau a ridica) o greutate în brațe, în mâini sau în spinare; a târî după sine ceva greu. 2. Refl. A se cățăra cu greutate, a se opinti (spre a se urca). ♦ A umbla greu ( din cauza unei sarcini pe care o poartă), a se târî. – Din tăbârcă.

TĂBÎRCI, tăbîrcesc, vb. IV. (Mold.) 1. Tranz. A duce, a purta o greutate în brațe, în mîini sau în spinare; a tîrî după sine ceva greu. Un moșneag... călca pe urmă-i, abia tăbîrcind un geamantan jerpelit. C. PETRESCU, O. P. I 66. Gîfîind din greu, au tăbîrcit sacii plini, coborîndu-i în barcă. BART, E. 332. Femeia lui Ipate și cu argatul tătîne-său tăbîrcesc sacul cum pot, îl pun într-o căsoaie pe cuptori după horn. CREANGĂ, P. 176. 2. Refl. A se cățăra cu greutate, a se opinti (să se urce). Tătuca bătrîn s-o suit pe umerile lui Vasîli... și, după ce s-o mai tăbîrcit cît s-o mai tăbîrcit, o agiuns pe gard deasupra. ȘEZ. VIII 56. ♦ A merge cu greu (din cauza unei sarcini pe care o porți); a se tîrî. Moșneagul se tăbîrci după el pe sub masă, pe sub pat, prin unghere. I. CR. III 242. Văzură pe Vlad tăbîrcindu-se cu ușile în spate. ȘEZ. V 133.

A SE TĂBÂRCI mă ~esc intranz. 1) A se cățăra anevoios; a se urca, opintindu-se. 2) A merge încet, abia ducându-și picioarele (din cauza unei sarcini); a se târî. /Din tăbârcă

A TĂBÂRCI ~esc tranz. pop. (greutăți) A duce sau a ridica cu greu (în brațe sau în spinare). /Din tăbârcă

tăbîrceá f., pl. ele (d. tăbîrcă). Trans. Stinghie c’un capăt fixat într’un părete și c’o greutate în cel-lalt și pusă pe un caș ca să-l stoarcă încet.

tăbîrcésc v. tr. (cp. cu tărbăcesc orĭ cu topîrcesc, formă maĭ rară, d. ung. toporcsolni, a tropoi, a călca greŭ, toporcolni, a merge tîrînd ceva. V. pobîrcesc). Est. Fam. Reușesc să rîdic și duc cu greŭ: de abea am tăbîrcit sacu. V. refl. Duc cu greŭ: se tăbîrcea cu sacu’n spate. Ajung sforțîndu-mă: s’a tăbîrcit și a ajuns sus pe zaplaz. Mă trudesc c’un lucru.

topîrcésc, V. tăbîrcesc.

tăbârci (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăbârcesc, 3 sg. tăbârcește, imperf. 1 tăbârceam; conj. prez. 1 sg. să tăbârcesc, 3 să tăbârcească

tăbârci (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăbârcesc, imperf. 3 sg. tăbârcea; conj. prez. 3 să tăbârcească

tăbârci vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăbârcesc, imperf. 3 sg. tăbârcea; conj. prez. 3 sg. și pl. tăbârcească

TĂBÂRCI vb. v. târî.

tăbîrci vb. v. TÎRÎ.

tăbârcea, tăbârcele, s.f. (reg.) unealtă ciobănească de presat cașul.