tst sn, i vz st

ss i vz st

st i [At: VALIAN, V. / V: ss, st, tst / E: fo] (Adesea cu „s” repetat) Cuvânt prin care: 1-2 Se cere cuiva să facă sau să păstreze liniște Si: taci, tăcere!, (pop) țist!, (reg) meclez¹, (arg) mucles! Vz pst!. 3 Se cere cuiva să nu mai spună nimic și să fie atent la ceva Si: taci, tăcere!, (pop) țist!, (reg) meclez¹, (arg) mucles! Vz pst!.

țăs i vz țist¹

țâst¹ i vz țist¹

țis i vz țist¹

țist¹ i [At: CANTEMIR, I. I. 194 / V: (rar) țis, țst, țâst, țs, țăs / E: fo] Cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă Si: st!, șt!

țs i vz țist¹

țst i vz țist¹

ST interj. (Uneori cu «s» repetat) Exclamație prin care se cere să se facă liniște.

ȚIS interj. v. țist.

ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st. Țist, că ne-a auzi cineva. ALECSANDRI, T. 662. (Cu pronunțare regională) Șezi binișor, nu crîcni, țîst! să nu-ți aud gura. id. la CADE. – Variantă: țis (NEGRUZZI, S. III 10) interj.

ST interj. (se folosește pentru a cere ca cineva să tacă, să nu facă zgomot sau să nu divulge un secret). /Onomat

ȚIST interj. (se folosește pentru a impune cuiva tăcere). /Onomat.

st. prescurtare din sfânt.

st! int. exprimă tăcere.

țist! int. spre a face să tacă: țist! că mă bagi în ipohondrie AL. [Onomatopee].

1) st și șt, interj. de impus tăcere fără să strigi. V. pst și țîst.

2) st., prescurtare din sfîntu. Asta se potrivește maĭ mult în celelalte limbi romane. Româniĭ obișnuĭesc maĭ mult sf.

țîst orĭ țst interj. de impus tăcere fără să strigĭ (tot așa rut. šústĭ). V. st, șt, pst.

țst, V. țîst.

st/sst interj.

țist/țst interj.

țst v. țist

ST interj. v. liniște.

ȚIST interj. v. liniște, pst, st, tăcere.

ST interj. liniște!, pst!, tăcere!, (pop.) țist!, (arg.) mucles!

țist interj. v. LINIȘTE. PST. ST. TĂCERE.

sîst interj. – Tăceți! (ajută pentru a cere sau a impune tăcerea). – Var. sst, șit, șșt. Creație expresivă, cf. fîs. – Der. șișii, vb. (a chema; a consola, a legăna un copil care plînge); sîsîi, vb. (a pronunța un s prelungit; a gîgîi ca gîștele; a vorbi peltic), cf. sl. sysati „a sîsîi”, lat. susurrare, fr. chuchoter, germ. zischen, mag. susogni, sp. cecear etc.; sîsîitură, s. f. (sîsîit).

țist (-turi), s. n. – Funcționar, slujbaș, ofițer. Mag. tiszt (Cihac, II, 533; Gáldi, Dict., 163). – Der. tistie, s. f. (Trans., înv., slujbă, funcție înaltă).

SS (germ. Schutz Staffel „eșalon de protecție”), poliție militarizată a partidului nazist, creată în Germania, în 1925. Condusă de H. Himmler (din 1929). Trupele SS erau însărcinate cu securitatea internă a Reich-ului, cu controlul terit. ocupate și paza lagărelor de concentrare. În 1940 au alcătuit Waffen SS, trupe de șoc angajate în toate ofensivele și contraofensivele decisive, cunoscute pentru fanatismul și ferocitatea lor. Principalul instrument al naziștilor în executarea oponenților politici, a țiganilor, evreilor, comuniștilor, partizanilor și prizonierilor ruși. În 1946 Tribunalul de la Nürnberg a declarat criminală această organizație paramilitară germană.