2 intrări

29 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. ♦ (Despre ochi, manifestări ale oamenilor, sunete etc.) Care exprimă tristețe, melancolie. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. 2. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristețe; deprimant, dezolant. – Lat. tristis.

TRÍȘTE, s. f. v. striște.

trist, ~ă a [At: PSALT. 72 / Pl: ~iști, ~e / E: ml tristis] 1 (D. oameni) Care este supărat Si: abătut, amărât, mâhnit, melancolic, necăjit, (reg) tristuit. 2 (D. privire, față ori d. stări sau manifestări ale omului) Care exprimă tristețe (1) Si: melancolic. 3 (D. glasul sau cântecul omului; pex, d. alte sunete) Care este jalnic Si: tânguitor. 4 (D. viață sau momente din viață) Plin de tristețe (1). 5 (Fig) Care provoacă tristețe (1) Si: dureros. 6 (Fig) Care sugerează tristețe (1) Si: deprimant, dezolant.

TRÍST, -Ă, triști, -ste, adj. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. ♦ (Despre ochi, manifestări ale oamenilor, sunete etc.) Care exprimă tristețe, melancolie. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. 2. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristețe; deprimant, dezolant. – Lat. tristis.

TRÍȘTE s. f. v. striște.[1]

  1. striște nu există în DEX 1998, 2009, 2012. — cata

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. (În opoziție cu vesel) 1. (Despre oameni) Supărat, mîhnit, abătut. Aide, nu mai fi tristă, că nu-ți șade bine! REBREANU, R. II 121. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Vîntul șuieră prin hornuri răspîndind înfiorare... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ (În personificări) Se întreabă trist izvorul: Unde mi-i crăiasa oare? EMINESCU, O. I 122. Iarna tristă, iarna rece, Varsă lacrimi lungi șiroaie. ALECSANDRI, P. A. 189. ♦ (Despre ochii, zîmbetul, fața omului) Care exprimă tristețe. Gîrbov la patruzeci de ani, cu ochii triști, albaștri, duce de mulți ani viață fără bucurii. SADOVEANU, O. VII 364. Un zîmbet trist și sfînt Pe buzele-i lipite. EMINESCU, O. I 88. (Adverbial) Se apropie mai mult, își mîngîie bărbia rasă și ne privește cu ochii mari, care sticlesc trist pe fața-i năcăjită. SADOVEANU, O. VII 199. Și privește trist la casa șeihului Edebali. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre glasul sau cîntecul omului, p. ext. despre alte sunete) Tînguitor, jalnic. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. Și blînde, triste glasuri din vuiet se desfac. EMINESCU, O. I 96. Aude triste șoapte Ș-un glas jalnic suspinînd. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ (Adverbial) El stă pe tron, și lîngă el, Ce trist crăiasa plînge! COȘBUC, P. I 70. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. Sînt pătrunși de negre și triste cugetări. MACEDONSKI, O. I 245. Copilăria mea a fost tristă, așa de tristă, că n-aș vrea s-o mai trăiesc aievea. VLAHUȚĂ, O. A. 423. C-o bucurie tristă te țin acum în brațe. EMINESCU, O. IV 39. 2. Fig. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. Primea împăratul de la soția-sa următoarea tristă veste. CARAGIALE, O. III 92. Asta e o lungă și tristă istorie. NEGRUZZI, S. I 43. Nu te, maică, supăra, Tristă veste de-i afla. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. ♦ Care sugerează, evocă tristețea; deprimant, dezolant. Veni înserarea limpede, fără nici un nour, tristă pe cîmpii singuratice. SADOVEANU, O. I 517. Era o seară tristă cum sînt atîtea seri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 39. Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veștejită. ALECSANDRI, P. III 7. ◊ (Substantivat, n., în construcție cu verbul «a fi») Afară e trist ca și-n casă, Plouă, plouă. MACEDONSKI, O. I 157.

TRÍȘTE, (rar) triști, s. f. (Învechit și popular) Soartă, destin, ursită. Așa mi-a fost triștea; văd eu că n-am încotro. ISPIRESCU, L. 53. Vai de ea, nenorocita!... Că i-a fost triștile sparte Și n-a avut de bărbat parte. PANN, P. V. II 156. ♦ Noroc. Se căina și se întrista în sufletul ei că n-avea triște. ISPIRESCU, L. 26. Să mă duc dintr-acest loc, Că e loc făr’ de noroc Ș-o siliște Făr’ de triște. TEODORESCU, P. P. 281.

TRIST ~stă (~ști, ~ste) și adverbial 1) (despre persoane) Care este într-o stare sufletească apăsătoare; mâhnit; amărât. 2) (despre față, ochi, zâmbete etc.) Care vădește o asemenea stare de spirit. 3) (despre fenomene, sunete, culori etc.) Care evocă sau sugerează o asemenea stare de spirit. Veste ~stă. /<lat. tristis

trist a. 1. turburat de durere internă, mâhnit: suflet trist; 2. melancolic: gânduri triste; 3. care însuflă întristare: ceremonie tristă; 4. nenorocit, funest: a avea un sfârșit trist; 5. penibil, plicticos: vieață tristă; 6. întunecat și ploios: vreme tristă (= fr. triste).

triște f. soartă: îl găsia văietându-și triștea OD. [Și striște = bulg. SREȘTŬ, întâlnire (fericită sau nefericită), considerată, după credințele poporului, ca piază bună sau rea].

trist, -ă adj. (lat. pop. tristus, cl. trîstis; it. tristo, pv. cat. trist, fr. triste. V. întristat). Fără veselie, fără bucurie, întristat: tristu îmblu (Ps. P.), un om trist. Melancolic: caracter trist. Care insuflă întristare: zidurĭ triste. Jalnic, nenorocit, funest: a avea un sfîrșit trist. Întunecat, posomorît: o zi tristă. Penibil: a avut trista misiune de a-ĭ anunța moartea. Adv. În mod trist.

tríște și (vechĭ) stríște și strînște f. (bg. srĭešta, întîlnire, d. vsl. sŭrenšta, srenšta sŭrĭeteniĭe, strĭeteniĭe, d. sŭrĭetati, a întîlni; rus. strĭetenie. V. răstriște, stretenie). Munt. Olt. Soartă, noroc: a avut triște de ploaĭe la timp. – La Vlah.: sînt oamenĭ care aduc noroc, după cum îs alțiĭ purtătorĭ de triște (= nenoroc. Univ. 1909, 4 Aŭg., 1, 5). V. loavă.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

trist adj. m., pl. triști; f. trístă, pl. tríste

tríște s. f., g.-d. art. tríștii; pl. triști

trist adj. m., pl. triști, f. sg. trístă, pl. tríste

tríște s. f., g.-d. art. tríștii; pl. triști


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

STRÍȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

TRIST adj. 1. v. supărat. 2. v. posomorât. 3. v. melancolic. 4. duios, îndurerat, întristat. (Se confesa cu glas ~.) 5. v. tânguitor. 6. tânguios, tânguitor. (O doină ~.) 7. duios, dureros, jalnic. (O romanță ~.) 8. v. elegiac. 9. v. nenorocit. 10. v. întristător. 11. v. dezolant. 12. melancolic, posomorât. (O noapte ~.)

arată toate definițiile

Intrare: striște
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • striște
  • striștea
plural
  • striști
  • striștile
genitiv-dativ singular
  • striști
  • striștii
plural
  • striști
  • striștilor
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • triște
  • triștea
plural
  • triști
  • triștile
genitiv-dativ singular
  • triști
  • triștii
plural
  • triști
  • triștilor
vocativ singular
plural
Intrare: trist
trist adjectiv
adjectiv (A6)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • trist
  • tristul
  • tristu‑
  • tristă
  • trista
plural
  • triști
  • triștii
  • triste
  • tristele
genitiv-dativ singular
  • trist
  • tristului
  • triste
  • tristei
plural
  • triști
  • triștilor
  • triste
  • tristelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)