TIHON gr. Тύχων, zeul soartei. 1. Nume monahal. 2. Tih (16 B II 299); -an (17 B II 339); -ul (Dm; C Ștef; 16 B VI 337; 17 B I 297); Tiha, jupîneasă (17 B IV 339); în cazul genitiv: Stoica al Tihii, munt. (Sd V 446). 2. I. Bogdan derivă Tihu < sl. Tиχыи „tăcut”, iar Jirecek (Staat u. Gesellschaft I p. 35), îl dă ca n. albanez. Weigand derivă și alte nume slave cu terminația -mir din nume calendaristice (Sracimir < Evstratie etc.). 3. Pt. Tihomir v. Tih (Partea a II-a).