tiflă sf [At: R. POPESCU, CM I, 404 / Pl: ~le / E: ngr τύφλα] 1 Gest batjocoritor constând din apropierea degetului mare de vârful nasului, cu palma întinsă, mișcând celelalte degete. 2 (Îe) A(-i) da (cuiva) cu ~la (sau o rar, ~la) sau (rar) a arunca (cuiva) o ~ A arăta cuiva tifla (1). 3 (Fig; îae) A-și arăta disprețul. 4 (Fig; îae) A batjocori pe cineva. 5 (Fig; îae) A face în ciudă Si: a sfida. 6 (Fig; îae) A renunța cu dispreț la ceva. 7 (Fam; îe) A cădea (sau a da) ~la peste cineva A da în mod neașteptat norocul peste cineva.

țâfnă² sf vz țiflă¹ corectat(ă)

țâgnă¹ sf vz țiflă¹

țiflă¹ sf [At: DR. III, 452 / V: ~lu sn, țilfă, țâfnă, țâgnă sf / Pl: ~le / E: ns cf țiclă¹, țif] 1 (Reg) Țiclău¹ (1). 2 (Reg) Loc înalt. 3 (Reg) Deal nu prea înalt, de formă conică. 4 (Reg) Ridicătură de pământ (ascuțită) în mijlocul unui șes. 5 (Reg) Movilă mică. 6 (Trs) Pantă domoală și îngustă prin pădure. 7 (Atm; reg; îf țâfnă, țâgnă) Uvulă.

țiflu sn vz țiflă¹

țilfă sf vz țiflă¹

TIFLĂ, tifle, s. f. Gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul cel mare apropiat de vîrful nasului și cu celelalte degete desfăcute; bleandă. Să-i primesc sfaturile cu o tiflă de puștan obraznic. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 296. ◊ Expr. A da (cuiva) cu tifla, sau a da (cuiva) o tiflă (rar, tifla) sau (rar) a arunca (cuiva) o tiflă = a face gestul descris mai sus; fig. a disprețui, a desconsidera. Îi aruncai [vieții] o tiflă și-o palmă în obraz. PAS, Z. I 10. Punînd sticla în zarea lumînării, se uită prin ea lung și tăcut; apoi, dîndu-i o tiflă: Na!... că nu mai ești bună de nimic! HOGAȘ, M. N. 145. Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală și pleacă grăbit. CARAGIALE, M. 179. (Rar) A cădea tifla peste cineva = a da în mod neașteptat norocul peste cineva. Unde dă dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aș sătura sălașul întreg. ISPIRESCU, L. 87.

TIFLĂ ~e f. Gest batjocoritor la adresa cuiva făcut prin apropierea degetului mare de vârful nasului și prin mișcarea celorlalte desfăcute. ◊ A da cuiva cu ~a a) a arăta cuiva acest gest; b) a desconsidera pe cineva. [Sil. ti-flă] /<ngr. tífla

tiflă f. 1. (ironic) noroc orb: să cază o asemenea tiflă peste mine ISP.; 2. fam. gest de dispreț cu palma: de geaba îmi dai tifla AL. [Cf. gr. mod. TYFLA, orbire].

tíflă f., pl. e (ngr. týfla, orbire, subînț. is ta mátia su, în ochi tă). Fam. Iron. Gest de dispreț făcut cu palma întinsă asupra ochilor cuĭva ca cum ĭ-aĭ astupa privirea saŭ alt-fel ca să-ĭ arățĭ că-ĭ prost saŭ că nu-țĭ pasă de el: a da cuĭva cu tifla. Munt. vest. Noroc orb: a dat tifla peste el.

tiflă (desp. ti-flă) s. f., g.-d. art. tiflei; pl. tifle

tiflă (ti-flă) s. f., g.-d. art. tiflei; pl. tifle

tiflă s. f. (sil. -flă), g.-d. art. tiflei; pl. tifle

TIFLĂ s. (Mold.) bleandă, flișcă. (A-i da o ~.)

TIFLĂ s. (Mold.) bleandă, flișcă. (A-i da o ~.)

tiflă (-le), s. f. – 1. Gest batjocoritor constînd din apropierea degetului mare de vîrful nasului mișcînd în acest timp celelalte degete. – 2. (Înv.) Noroc, belșug, prosperitate. Ngr. τύφλα, cu primul sens (Roesler 577; Cihac, II, 706; Tiktin; Pascu, II, 56; Candrea; Gáldi 261). Sensul al doilea se explică prin semnificația ngr. „orbire, halucinație”.

a da cu tifla expr. a disprețui, a sfida.

tiflă, tifle s. f. 1. gest de batjocură constând în fluturarea mâinii cu degetul mare lipit de vârful nasului. 2. (intl.) informator, denunțător.

țiflă, țifle s. f. (intl.) denunțător, informator.